„Stai... pe-aproape!“
In memoriam, din testamentul lui Viorel Tudose
Mai ales netuns îmi era drag omul ãsta mare, înalt, leonin, sãgalnic, ales. Cu vorbã domoalã, cu sclipiri de inteligentã în ochi, de care trebuie sã te feresti ca de arcul electic. Ne tutuiam într-un mod ciudat, folosind pluralul de politete în glumã: „...sunt caporal Viorel Tudose, rog ordonati!“, iar acestea fiind zise, el era generalul de la Ceahlãul, se ridica din peisajul biroului sãu cu fundal de sobã de teracotã, îti întindea mîna lui mare, mîna unui ins mare, spãtos, adevãrat, un bãrbat care a pus în dificultate, numai existînd, tot felul de piticanii, iar dacã el te considera prieten, apãsa butonul de la interfon pentru a-l suna pe domnul Puiu: „Domnuã' Puiu? Tudose sînt“. „Stiu, sefuã'“. „Un mezamplas, dacã nu te superi“. Instantaneu, apãrea în usa biroului acest domnã' Puiu cu o tavã, sticla cu vin si douã pahare curate, dar si cu un prosop obosit, atîrnat pe antebrat, care se dorea a fi si elegant si la misto, în spiritul jocului impus de patron. „Altceva mai doreste domnii?“ întreabã atunci patronul locantei de la parter, intitulatã „Arte/Meserii“. „Da, zicea atunci Viorel Tudose, da“. El fãcîndu-se scufundat (sau chiar fiind) în niste texte de pe birou. Privindu-l pe domnu Puiu doar putin, peste ramele ochelarilor: „Da, mai dorim: Stai... pe-aproape!“. Normal, domnuã' Puiu stãtea mereu pe aproape. Astfel s-au petrecut multe zile din sãptãmâni si din ani, în care m-am bucurat de gãzduirea în imensul birou al patronului de la Ceahlãul, niste dupã-amiezi trecute prin toate anotimpurile, niciodatã plicticoase, mereu surprinzãtoare, eu fãcînd acolo un ziar anexã, o publicatie decentã a Politiei, o chestie de proximitate, la tipografia si redactia lor. Iar la „Arte@Meserii“, la parter, acolo rîdeam cu lacrimi. ÃŽntotdeauna era un regal. Acolo se fãcea, în fapt ‚ Ceahlãul, acolo si în mintea de sub pletele leonine, netunse ale lui Viorel Tudose. Mîncam acolo improvizatii, conserve de fasole cu cîrnati, castraveti murati, chestii fãcute de domnuã' Puiu, acolo era tras si un telefon, la care rãspundea Viorel Tudose, acolo se aranjau paginile. Acolo si în biroul lui cu sobã de teracotã. Un general care le stia pe toate. Un general cãruia i-a plãcut sã trãiascã si care era binecuvîntat cu ghinionul generozitãtii native. S-a dãruit, a dãruit, dar a si trãit asa cum a vrut el. Un bãrbat adevãrat.
Iar dacã cineva spune despre el cã a fost „un om de presã cum n-a fost altul pe la Neamt“, înseamnã cã stie ce spune. El stã pe-aproape, cã poate, cîndva, mai devreme sau mai tîrziu, gazetãria va fi asa cum era sub pãrul lui netuns, leonin. Nihil novi sub sole. Poate, gazetarul imediat urmãtor va fi un ins mare, destept, cult, cu simtul umorului, generos, cu simtul realitãtii. Nu încrîncenat, meschin, incult, dorind sã încalece realitatea. Bãdia a lãsat un testament în care recunoaste cã a fost un risipitor, cã si-a trãit viata asa cum a vrut el, dar care, la fel, stia cã nu toti au har, nu toti sînt înalti si frumosi cum a fost el, cã nu toti dintre cei care vor sã fie, pot fi gazetari. „O chestie de putirintã“, cum ar zice el, fiind printre noi, privindu-ne. Stai pe-aproape!
|
Autentificare
