Hîrtia de turnesol (Accidentul din Muntenegru)
1. Tragicul accident ne duce cu gîndul la Cutremurul din 1977, de la Bucuresti si la „Explozia“ de la Cernobîl, cînd, evident, marile dezastre au dezvãluit tarele unor regimuri politice, dar care, iatã, vrem-nu vrem ne amintim, deoarece, vai, apar niste, aparent, paradoxale reactii, care amintesc de acele întunecate vremuri. Sã le recapitulãm pe scurt:
2. Cutremurul din ã'77 a „prins“ regimul pe picior gresit: Ceausescu lipsea din tarã, iar subordonatii lui din Capitalã nu stiau ce sã facã: sã informeze sau sã nu informeze populatia?! Ei ar fi vrut ca poporul sã nu cunoascã amploarea dezastrului numai cã cenzura nu a reusit sã suprime pe cît ar fi dorit informatia: din strãinãtate a pornit o avalansã de întrebãri de la nenumãrati români care cereau vesti despre rudele lor din Bucuresti. Autoritãtile tãceau, dar informatia a spart zidul dintre lumea liberã si cea din tarã, cu stiri si comentarii greu, dacã nu imposibil de anihilat si controlat. Culmea ironiei, porta-vocea comunicãrii stirilor a fost postul de radio Europa Liberã, care s-a întrecut pe sine cu profesionalismul, promptitudinea si acuratetea comunicãrii mult asteptatelor vesti.
3.Poporul sovietic era cuprins de euforia Glasnost-ului: sã spui cu voce tare ceea ce auzi (coruptie, alcoolism, productie de proastã calitate etc) si sã nu te limitezi, cã pînã atunci, la soapte: vinovati de proasta stare a lucrurilor nu era regimul, ci erau niste activisti, lideri locali etc. Dezastrul de la Cernobîl avea sã dezvãluie însã limitele asa-zisei „deschideri“ gorbacioviste: populatia trebuia împiedicatã sã stie ceea ce s-a întîmplat la centrala atomicã si nici lumea de afarã nu trebuia sã afle. Asa se face cã, desi savantii îl informaserã pe Gorbaciov de intensitatea si gravitatea poluãrii cu noxe mortale, el si ciracii lui si-au îngãduit sã scoatã în stradã milioane de rusi, dintre care foarte multi tineri si chiar minori (pioneri), ca sã-si manifeste bucuria sãrbãtoririi nu stiu cãrei zile aniversare. Crimã de stat? Prea putin spus. Crimã fãrã precedent în istorie!...
4. Desi au trecut atîtia ani de atunci, rãmîne legitimã întrebarea: cum au fost posibile asemenea incalificabile aberatii istorice? Simplu: regimurile totalitare s-au temut (si se tem) de adevãr, încît, pe cît posibil, îl evitã, îl amînã, din cauza consecintelor pe care adevãrul l-ar putea avea supra propriilor lor interese. La liderii totalitari, apropierea de adevãr dezvãluie mai degrabã resentimentul decît satisfactia si mai degrabã senzatia de pericol decît sentimentul sigurantei. Asa se explicã putinãtatea informatiilor exacte în regimul comunist.
5. Preocuparea celor care adunã informatia pare a fi învãluirea acesteia, iar impulsul celor ce o recepteazã pare a fi eludarea ei. ÃŽn regimurile totalitare, producãtorii si consumatorii informatiei mimeazã respectul pentru ea, în vreme ce, de fapt, o suspecteazã sau o dispretuiesc. La „ei“, un fapt nu este nici real, nici ireal: el este dezirabil sau indezirabil, complice sau conspirator, aliat sau adversar si nu un obiect supus cunoasterii adecvate. Din aceastã surclasare a obiectivitãtii demonstrabile de cãtre o posibilã utilitate, ei si-au clãdit principii care au ajuns un fel de doctrinã: cunoasterea adevãrului detine ultimul loc, situîndu-se în urma prejudecãtilor, aparentelor, a partizanatului, a pasiunilor, a dorintei de a vedea realitatea conform unor idei preconcepute.
6.Sub pretextul protejãrii culturale a natiunii, liderii comunisti tineau masele cît mai departe cu putintã de ceea ce se petrece în tarã si în lume: filtrau stirile sau le inventau dupã nevoie, ca sã-si mascheze esecurile si sã-si motiveze impostura. Reglarea circulatiei informatiei constituia un element determinant al puterii: oamenii aflati în vîrful piramidei sociale actionau dupã cum le dictau interesele, nu adevãrul. De aceea, manifestau un dezinteres deconcertant nu numai de adevãr ci si fatã de ratiune.
7. În regimul totalitar, minciuna politicã exprima contra-adevãruri cinice, opuse total experientei lesne de controlat: minciuna e o parte integrantã a vietii politice. Minciuna totalitarã voia sã împiedice populatia sã primeascã informatii din afarã si sã împiedice lumea din afarã sã afle ce se petrece înãuntru. Fãrã aceastã minciunã fundamentalã si fondatoare, sistemul nu ar fi putut supravietui: minciuna era scutul lui protector! Minciuna de stat e dominatã de cenzurã, de apãrare pasivã împotriva informatiilor indezirabile si de propagandã, adicã de reconstruirea, piesã cu piesã, a realitãtii, pentru a o pune de acord cu imaginea doritã de Putere.
8. ÃŽn democratie, informatia este abundentã si de bunã calitate. ÃŽn dictaturã, informatia suferã din cauza mizeriei generale: cenzuratã sau nu, aici informatia se caracterizeazã, la rîndul ei, de o mare sãrãcie. Neputinta informatiei de a elucida anumite întîmplãri si evenimente nu rezultã numai din cenzurã, autocenzurã, ipocrizie si minciunã. Abundenta informatiilor disponibile stimuleazã dorinta, paradoxalã, de a le învãlui, de a le ascunde, în loc de a le utiliza deschise. Cînd deosebirea dintre fictiune si realitate devine flagrantã, se fac „dezvãluiri“, spectaculoase sau nu, pentru a se evita prãbusirea sistemului, asa cum a fãcut Hrusciov la Congresul XX.
9. Am fãcut acest, un pic prolix excurs istoric, pentru a demonstra cã ceea ce s-a întîmplat dupã tragicul accident din Muntenegru are, din pãcate, rãdãcini evidente în mentalitãtile fostului regim politic: si diplomatii din zonã si Ministerul de Externe, si purtãtorul de cuvînt al Ministerului si ceilalti lideri politici obligati sã facã demersuri pentru informarea promptã a opinei publice, în primul rînd a rudelor victimelor, înnebunite de spaimã si de teamã cã si-au pierdut pe cei dragi, au reactionat cu mare si condamnabilã întîrzîiere, iar atunci cînd au apãrut pe post sau la telefon, au fost de-a dreptul penibili...Cum a fost posibil asa ceva?!
10. Nu putem sã spunem cã au fost nesimtiti - cum s-au grãbit sã-i catalogheze adversarii lor politici, dar ne temem cã simtul lor moral a fost anesteziat de propria putere si avere. Ne temem cã ei nu au fost în stare sã-si corecteze o mentalitate mostenitã din trecutul apropiat. Ne este greu sã ne desprindem de boantele stereotipuri. Din cauza unor asemenea „reprezentanti“ ai nostri - perindati la putere dupã anii ã'90 - România este clasatã în categoria tãrilor problematice si vesnic dãtãtoare de probleme. De aceea sîntem priviti cu un amestec de nedumerire si neîncredere. Sîntem încã în Orient, nu în Europa.
11. Continuãm, iatã, sã suferim de o sãrãcie a informatiei, sãrãcie care accentueazã omniprezenta unor sloganuri simpliste: „nu ne mai deranjati cu atîtea întrebãri, lãsati cã vã informãm noi dacã aflãm ceva etc.“. Iatã cã si în democratie informatia este obstaculatã, nu de cenzurã, ci de prejudecãti, partizanate, teamã irationalã de adevãr, partiabilitate, tabuuri, interdictii rituale (obisnuinte proaste, reflexe discutabile sedimentate în timp etc.). Chiar asa? Da, este vorba despre fatalul venin al fricii de adevãr, ale unor obscure impulsuri de tipul: „sã fim atenti, sã nu deranjãm pe cineva“ etc: „imperativul categoric negativ“ (Caillois)...
12. Teama de risc si fuga din fata responsabilitãtii atestã o mediocritate de caracter: individul atins de un asemenea „morb“ este incapabil sã suporte presiunile emotionale create de incertitudine, încît preferã siguranta rutinii, a „calmului“: „lasã' cã merge si-asa, ce atîta grabã?“. Un asemenea ins nu riscã, el vrea „garantii“: vicleana pudoare care impune o anume „retinere“.
13. Informatia a devenit elemntul central al civilizatiei, deoarece în democratie informatia este liberã si sacrã, în scopul asumãrii misiunii contracarãrii a tot ceea ce poate sã umbreascã judecata cetãtenilor, a celor care, în ultimã instantã, sînt factorii de decizie ai interesului general. În societatea deschisã, domeniul adevãrului e stãpînit de oamenii însisi, care sînt gata sã promoveze si sã suporte adevãrul, deoarece democratia nu poate exista fãrã o anume dozã de adevãr, nu poate supravietui decã acest adevãr coboarã sub nivelul minimal.
14. Informatia a devenit un instrument universal omniprezent: în fiecare moment omul are o imagine asupra lumii si a societãtii sale în lume, iar el actioneazã si reactioneazã conform acestei imagini: cu cît aceastã imagine este mai distorsionatã sau falsificatã, cu atît actiunile si reactiile sale sînt mai primejdioase. Pentru el si pentru ceilalti: el nu-si dã seama ce face sau, pur si simplu, actioneazã între limitele realitãtii înconjurãtoare.
15. „Dintre toate puterile lumii, prima este opinia publicã“, spunea Simion Bolivar: de aceea, în unle regimuri, Puterea coboarã lespedea minciunii asupra opiniei publice, de care se teme. Tot de aceea, în sistemul totalitar, minciuna învãluie, capitoneazã întreaga viatã publicã, mascînd prãpastia dintre dominatia exclusivã a partidului unic si incapacitatea acestuia de a gestiona treburile publice.
16. Ce învãtãturi putem sã desprindem din „bîlbîieliele“ purtãtorului de cuvînt al MAE si ale altor corifei politici dupã accidentul din Muntenegru? Viitorul depinde de utilizarea corectã sau incorectã a informatiilor. De aceea, nu avem dreptul sã triem informatiile conform convingerilor noastre, nu avem dreptul sã ne lãsãm legãnati de contorsiuni mentale pentru a deforma sau obstructiona informatia.
17. Sã respecti adevãrul, înseamnã, în primul rînd, sã nu te temi de el, sã-l suporti, sã eviti sã-l ocolesti, ori sã-l siluiesti, considerîndu-te proprietarul lui. Sã te deschizi în fata adevãrului fãrã a dori sã-i controlezi conditiile de existentã. A minti si a nu minti: sã îndrãznim, deci, sã judecãm ceea ce vedem. Aceastã capacitate si fortã de a identifica si suporta adevãrul înseamnã „prezentã de spirit“, adicã prezenta spiritului fatã de ceea ce este el si, în primul rînd, fatã de ceea ce îi este ostil, adicã prostia...
|
Autentificare
