Memoria arhivei. Revolutia, asa cum a fost pe la Piatra Neamt

• cu ani în urmă, artistul fotograf Ioan Clopotel a fost de acord să destăinuie cum a trăit clipele revolutiei din decembrie 1989 la Piatra Neamt • el ne-a oferit si fotografii unicat din acele zile • pietreanul a urmărit asemeni milioanelor de români începutul revolutiei la televizor • apoi si-a luat aparatul foto pe umăr si a venit însotit de către sotie, în centrul orasului • asa au fost martori la „cucerirea“ sediului partidului •

Pentru că zilele acestea se împlinesc 28 de ani de la începutul a ceea ce s-a numit Revolutia română din 1898, redactia Monitorul a considerat că este potrivit să republice cele scrise în urmă cu multi ani. Ne-am oprit asupra unui interviu realizat cu artistul fotograf Ioan Clopotel, un pietrean arhicunoscut în urbea de sub Pietricica, unul dintre martorii evenimentelor din acele zile. Tot el ne-a pus la dispozitie niste fotografii unicat. Asadar, acum 28 de ani, pietrenii au intrat si ei în hora revolutionarilor români. Chiar dacă implicarea lor nu a fost la nivelul celei în care au fost prinsi timisorenii sau bucurestenii, nu se poate spune că la Piatra Neamt nu s-au petrecut lucruri ce nu merită a fi evocate. Panica generală, cumulată cu dorinta de a se manifesta într-un fel sau altul a unora pentru a fi părtasi la revolutie, au făcut ca în oras schimbarea „conducătorului iubit“ să fie marcată prin proteste de stradă, sloganuri preluate prin intermediul televiziunii centrale, cărti arse, oameni fugăriti, geamuri si tablouri sparte.

Reporter: Domnule Ioan Clopotel, ce vă mai amintiti despre revolutia
din '89, despre ceea ce ati văzut personal în Piatra Neamt?
Ioan Clopotel: Îmi trec multe prin minte, dar cred că e bine să începem cu începutul. Surprinzător, dar odată cu trecerea timpului am constatat că foarte mutle din replicile celebre din teatrul lui Caragiale s-au potrivit ca o mănusă în evolutia evenimentelor de acum două decenii. Fierberea din Timisoara tinea cu sufletul la gură pe toată lumea. Impartial, ca tot românul, urmăream cu coada ochiului Telejurnalul TVR, după care ciuleam urechile la Europa Liberă sau Vocea Americii. Era clar că valul revolutionar care mătura Europa în acea toamnă ne va lovi si pe noi. Cu multă emotie am ascultat comentariile asupra căderii Zidului la Berlin. În copilărie avusesem ocazia să văd cu ochii mei Poarta Brandemburg, Zidul si să ascult terifiante istorisiri despre nefericitii care si-au găsit sfîrsitul în încercarea de a trece dincolo. Seara, de pe terasa unui bloc comunist de lîngă Zid, asemănător multor blocuri de pe la noi, priveam fascinati în Berlinul de Vest, o mare de feerice lumini, si-i ascultam contrariati pe ghizii nostri de ocazie, redactori ai unei reviste pentru copii nemti, cum ne vorbeau pe sleau despre crimele regimului lor comunist. Încercau si reuseau să ne deschidă ochii. Era în 1966. Evenimentele de la Timisoara si reflectarea lor pe unde scurte ne-au sporit nerăbdarea. Faptul că de la cabină era extrem de dificil să vorbesti interurban era o confirmare că lucrurile scăpaseră de sub control. Un ochi exersat sesiza usor agitatia trepădusilor sistemului, căznindu-se să disperseze grupurile mai mari. Atrocitătile de la Timisoara ne bulversaseră si, dacă pînă în acel moment fusesem sceptic în legătură cu posibilitatea unei schimbări, atunci am înteles că tăvălugul pornise.
Reporter: Domnule Ioan Clopotel, povestiti-ne despre atmosfera care se găsea în casele pietrenilor, despre starea lor de spirit si care au fost primele griji ale oamenilor după lansarea zvonurilor de panică!
Ioan Clopotel: După împuscăturile transmise în direct de la Bucuresti, în Piatra Neamt, ca la un semn a pornit sarabanda zvonurilor: a fost otrăvită apa la statia de pompare, teroristii de la Bacău se îndreaptă spre Piatra, s-au tras focuri de armă pe Pietricica si multe altele. Zîmbeam în coltul gurii ca unul care răsfoise multă literatură politistă. Era clar că începuse războiul psihologic cu o campanie de intoxicare informativă. Piata de la teatru s-a golit în cîteva minute. Nu pentru mult timp. Repede lămuriti cetătenii s-au întors la locurile lor. Si Dumnezeu tinea cu lumea - era neobisnuit de cald pentru acea dată. Ne-am adunat mai multi prieteni acasă la unul dintre noi, peste drum de teatru, să ne uităm la televizor, să nu ratăm episoadele magice ale acelei zile. La un moment dat am fugit acasă, am intrat în laborator, am developat filmul din aparat si am pus cîteva imagini pe hîrtie fotografică. Am zburat cu ele în redactia singurului cotidian de pe atunci. Personalul redactiei era bulversat si oarecum depăsit de situatie. Cotidianul avea să lipsească a doua zi de pe piată. A apărut abia a treia zi. Pe prima pagină era tipărită una din fotografiile mele.

Dornici de putere

Reporter: Cît dumneavoastră developati pozele, ce se întîmpla pe „scena revolutiei“?
Ioan Clopotel: După ce am rezolvat cu pozele, m-am întors în piată. La balcon apărea din cînd în cînd cîte cineva încercînd să explice în ce stadiu erau cu preluarea puterii. Jos, publicul pricepea că proaspăt intratii în politică, ce se organizau foarte greu, n-ar mai fi fost dispusi să împartă scaunele cu altii întrucît restrictionaseră intrarea. În definitiv nu te întîlnesti de două ori în viată cu sansa de a fi ridicat pe val. La scară mai mică, la Piatra se derulau aceleasi etape ale emanării ca la Bucuresti. Multi dintre anonimii acelor zile, probînd o ascutită intuitie, au urcat si au rămas pe diferite trepte ale esichierului politic. Spectacolul continua la televiziune. În ziua aceea (n.r. - 22 decembrie) si în următoarele urma să fim victime sigure ale bombardamentului mediatic. Încercam starea aceea de rău pe care trebuie să o aibă cel ce a trăit jumătate de viată în pesteră si, dintr-odată, este azvîrlit în lumină. Evenimentele ce se derulau pe ecran si se reluau în fata Casei Albe (actualul sediu al CJ si Prefecturii - n.r.) erau simultan patriotice si grotesti. Cuvîntările celor ce făceau o periculoasă echilibristică să ajungă la microfon erau pline de candoare si ridicol. Lumea venea, scanda cîteva lozinci, pleca, veneau altii. Pînă spre miezul noptii, alertati de apelurile patetice ale televiziunii, trecuseră prin piată cîteva zeci de mii de pietreni. Chipurile acestora erau luminoase, o fericire explicabilă plutea în atmosferă.

Zîmbete, fericire si plăcinte fierbinti

Reporter: Si cam cît aveau să fie pietrenii fericiti, pentru că, totusi, atrocitătile se desfăsurau nestingherite în tară.
Ioan Clopotel: În Piatra Neamt fericirea aceea avea să dăinuiască si în zilele următoare, în ciuda episoadelor sîngeroase derulate în tară. Cetătenii îsi zîmbeau pe stradă, conversatiile se derulau cu spontaneitate, legăturile între oameni se realizau firesc. Frica, aceea care te făcea să vezi în fiecare conviv un potential turnător, se topea ca un sloi de gheată expus soarelui neobisnuit de decembrie. Trecerea de la apelativul «tovarăse» la «domnule» s-a făcut cu dificultate si cu multe poticneli. Poticnelile acestea le-am cunoscut fiecare dintre noi în încercarea de a ne adapta libertătilor proaspăt dobîndite, libertăti cu care nu stiam ce să facem. Copiii de atunci si cei născuti după aceea, cei care nu au în memoria lor date anterioare la care să se raporteze, sînt singurii capabili a se misca în libertate ca-n haina lor de fiecare zi. Spre miezul noptii, împreună cu sotia mea si cu un prieten, ne-am retras acasă la acesta. Locuia într-un bloc din Precista, în complexul nou. Amfitrioana, care plecase mai devreme de la manifestatie, culcase copiii si ne astepta cu plăcinte calde. Priveam transmisia maraton de la Bucuresti, comentam cu însufletire evenimentele si înfulecam plăcintele.
Reporter: Lumea era multumită de căderea comunismului, dumneavoastră mîncati plăcinte calde si comentati evenimentele din tară la un pahar de vorbă cu prietenii. Aceeasi stare de multumire domnea si peste oras?
Ioan Clopotel: Si da, si nu. După ora două noaptea ne-am retras de la prieten către casa mea. Drumul cel mai scurt trecea pe lîngă latura estică a Militiei, acolo unde era sediul Securitătii. Din curtea institutiei se ridica un foc de zeci de ori mai mare decît cel de după amiază, din fata Casei Albe. Să nu credeti că, dacă, teoretic, institutia trecuse sub controlul Armatei, cătanele îsi vor fi frigînd cîrnatii la pălălaia acelui foc. Mirosea a hîrtie arsă, rapoartele, produsul muncii intelectuale de ani de zile al apărătorilor valorilor orînduirii care tocmai agoniza, luau drumul văzduhului, desenînd un fantastic foc de tabără. Grea avea să fie sarcina istoricilor de a reconstitui ultimii ani ai socialismului biruitor. Eram sigur că documentatia responsabilului cu Sănătatea si Cultura prin care ni se punea mie si altora în cîrcă povara transcendentalismului la Piatra se regăsea în fuioarele de fum care, în absenta vîntului, se ridicau spre cer. Peste ani, în dosarul personal de la CNSAS, nici pomeneală de acele demersuri ale Securitătii împotrivă-ne; quod erat demonstrandum! La cinci minute, în piata Casei Albe, cîteva sute de entuziasti vegheau, apărînd cuceririle democratice. La adăpostul întunericului, alte cîteve sute îsi curătau biografiile. Ajunsi acasă am pornit televizorul: democratiile occidentale încurajau revolutia, ca-n Conu' Leonida: «Bravos natiune! Halal să-ti fie!»

Si-a venit Crăciunul însîngerat...

Reporter: Cum a decurs perioada următoare în orasul nostru?
Ioan Clopotel: În ziua ce-a urmat lumea a trecut în pelerinaj prin piata Casei Albe; s-au depus flori pentru martiri, s-au înăltat rugăciuni colective, s-au făcut speculatii privind soarta cuplului fugar. Un tanc cu o garoafă-n teavă străjuia simbolic teatrul. Cei mai multi dintre pietreni ne-am întors la pregătirile specifice Ajunului. Trăisem cea mai lungă noapte din an, din istoria recentă a neamului si ne bucuram de renasterea Soarelui, de biruinta luminii asupra întunericului. Biruintă ce avea să fie serios amenintată în anii care au urmat. În arhiva foto păstrez imagini care evocă bulversarea socială produsă de Piata Universitătii. Pe ziduri erau celebrele înscrisuri, astăzi rîcîite, prin strădania autoritătilor: «Dreptate, ochii plînsi vor să te vadă!», «De Crăciun ne-am luat ratia de Libertate!» În Piatra, undeva pe Paulista am întîlnit o lozincă antologică, mai tîrzie: «Pentru ceva salam ati votat comunismul în România. Halal!» Genial! Este scris de un pietrean de-al nostru care, ca orice autor de grafitti serios, a rămas anonim. Am, de asemenea, imagini de la prima vizită la Piatra din campania din 1992 a lui Iliescu, cînd, încercam să fotografiez un grup al Aliantei Civice care agita un cîrnat înfipt într-un buchet de trandafiri. Mi-au cărat dupaci în spate în mod egal atît agitatorii Aliantei, care mă întrebau pentru ce «Serviciu» fotografiez, cît si un distins profesor de socialism, conducător al grupului de presiune FSN, care-mi reprosa că n-am găsit altceva mai reprezentativ de fotografiat. «M-a furat valul» a găsit cu cale să se scuze cînd m-a recunoscut. Experienta aceasta m-a lecuit de jurnalism. Si-apoi, fiecare dintre dumneavoastră puteti veni cu exemple personale care să ilustreze neîncetatele atacuri la democratie comise în anii de libertate; asa încît mă văd nevoit, în încheiere, să citez din aceeasi piesă a miraculosului Caragiale: «Natiune, fii desteaptă!»