Releul Pietricica

Fluturi, bufnite si nuduri deasupra cartierului Precista

1. Petru Diaconu, un boem total, fără mamă, fără tată, născut de o mătusă, rudă de sânge, totusi, cu Henri-Julien-Felix Rousseau (cunoscut ca le Dournier, Vamesul) a dat sfoară-n Piatra si si-a adunat prietenii la un vernisaj, pe un deal, la Sestri Art Gallery, deasupra cartierului Precista. Acolo, împreună cu mai tânărul său camarad Bogdan Enache au pus-o de o expozitie de pictură, fiindcă ei asta stiu si asta fac: pictează. În plus, omul acesta cu ochi limpezi de viezure tânăr, de o generozitate elegantă, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi, se dovedeste de o consecventă înspăimântătoare. El pictează bufnite, frunze, nuduri, fructe tăiate în două, ca să li se vadă semintele, fântâni, puturi de fântână în care se vede cerul si în care se văd frunze, nuduri, seminte din fructe tăiate în două, bufnite, poate si câte o oală de lut preistorică, devenind astfel mai împământenit decât ne putem imagina noi, care îl vedem doar un pictor recunoscut ca pictor fiindcă asa a vrut el: să fie pictor. Fiecare lucrare a sa este de o minutiozitate exemplară. Rousseau Vamesul opunea impresionismului arta naivă, visarea, fantezia, fiind definit drept un pictor neoprimitv genial. La fel e si Petrică Diaconu, un pictor absolut fascinant, de o energie debordantă si cu o fantezie care-l duce în visările lui pe pânză. E unic, fiindcă e prea destept, prea citit ca să fie pus în categoria pictorilor naivi, motiv pentru care caută si titluri de expozitii, caută cuvinte, caută motive care să-l desprindă de un fel de etichetă care, habar n-are el, s-a desprins de mult de lucrările sale. Si-a intitulat expozitia: Călătorie în imaginar, iar tablourile sale au nume ca niste versuri. Nu le-am văzut, dar a promis sau chiar a făcut niste tablouri mari, gen Visul (1910 Museum of Modern Art, New York), Vamesul, o fi în stare. El îmi aduce aminte, mereu, de ce a spus cândva Janis Lyn Joplin: Nu sunt cea mai bună, dar sunt unică.
2. Si fiindcă vreau să mă păstrez în această rubrică a Monitorului: pot fi invidiat pentru ziua de marti. Din marea cea mare a majoritătii care si-a petrecut ziua de marti la televizor, privind si ascultând ineptiile zilei, care, desigur, au fost deja uitate, am avut sansa de a merge acolo, unde televizoarele erau oprite si unde oamenii se întâlneau, se salutau, unii se îmbrătisau si se uitau pe pereti, la tablouri. Am stat la un pahar cu vin, am vorbit, am râs, l-am ascultat pe cel care a făcut, elegant si scurt, vernisajul, cu multe glume, cu imaginatie, apoi iar am stat la taclale, am mai băut un pahar cu vin, oameni frumosi, femei si bărbati de toate vârstele, îmbrăcati îngrijit, civilizati, atenti la cei de lângă ei, distinsi. Pietreni distinsi. Oameni cu grijă de ei si de cei de lângă ei, oameni inteligenti, fără ifose, aflati într-un loc unde se simteau bine si, care, din când în când, se uitau si la motivul acelei întâlniri de seară: pe pereti. La tablouri. Un motiv absolut normal. A fost o seară frumoasă, în care nimeni nu a simtit nevoia să se de-a balenă în apă mică. N-am văzut politicieni. Singurul ales, Petru, nu mai termina să se autoironizeze si avea si un fular alb în jurul gâtului. Totul a fost atât de firesc, de normal, cu oameni normali, încât părea anormal. Între timp, din balconul locantei, iluminat de Crăciun, începeau să zboare pe deasupra cartierului Precista fantasmagoriile pictate de Petru Diaconu. Bufnitele si nudurile lui, frunzele si fluturii lui, în culori de normalitate. Un artist, iar acea punere în scenă, acea mise-en-scene, părea că va putea fi reluată si mâine, si poimâine. M-a cuprins o stare de bine. Coborând scările de la stadion, intram într-un oras frumos, iar pe cer... ce să vă mai spun?! Acasă am gresit si am dat drumul la televizor, la stiri. Se vorbea despre scandalul, despre circul din Parlament. Am închis si am preferat să scriu aceste gânduri. Ies pe balcon să mă uit la cer, poate mai văd ceva urme de culoare.