Sindromul vaginului gol
Nu, nu vã mirati! E o suferintã ca oricare alta. Si nici mãcar nouã. A existat din veacul veacului (nu, nu exagerati ducându-vã cu gândul la Eva) si le-a afectat pe unele reprezentante ale sexului frumos. Si... pe bune, departe de mine orice gând de hulã pentru careva, fiindcã mai însoreste o viatã plinã de belele cât cuprinde. Nu întâmplãtor n-am etichetat suferinta drept boalã, fiindcã - iertat sã fiu dacã gresesc - le-as pune într-o nepotrivitã umbrã pe cele pe care le numim (si chiar sunt) boli cu atestat în regulã, cu tot tacâmul lor, si asa destule si împovãrãtoare pentru femeile de pretutindeni. Asta nu înseamnã cã, nu foarte rar, suferinta în discutie poate cãpãta aspecte patologice, de boalã sadea, chinuitoare, de care, sã fim cinstiti, nici cele în cauzã nu sunt prea bucuroase. Principiul ce-i mult stricã este pe deplin valabil.
Atunci, unde se aflã izvorul acestei duuuuulci suferinte? Evident, rãspunsul se aflã numai si numai în socotelile mamei Natura, care cunoaste o singurã lege si bunã: sã-si asigure viitorul si perpetuarea!
Iar dacã o aducem în discutie este cã - boalã româneascã - exagerãm, ridicând-o la rangul de stil de viatã, ba chiar model posibil pentru tineret. Sã spunem lucrurilor pe nume: altãdatã, suferinta în cauzã nu era chiar de falã pentru o femeie si nu si-o punea pe frunte, încât sã se holbeze si sã se mire lumea de ea. Nu exista, ca acum, o mas-media de toate genurile si culorile care sã ne-o impunã cu îndârjire demnã de scopuri mai nobile, sub privirile blajine si ocrotitoare ale Consiliului National al Audiovizualului, care lasã în umbrã si derizoriu marile probleme cu care noi si omenirea odatã cu noi se confruntã. Vremurile acelea par sã fi apus. Mai greu e de înteles de ce consumatorul de rând este obligat sã ia notã de puzderia de suferinde atinse de acest sindrom care populeazã numeroasele reviste sau emisiuni TV. E de-a mirarea sã vedem cu câtã nonsalantã si zâmbete elevate, îsi trec pe seamã, dragele de alese, nu eforturile unei ocupatii oarecare, care sã le garanteze - cu sudoarea fruntii - traiul de fiecare zi. Ci zborurile la Paris, drumurile la închisori, asaltul manelistilor, fotbalistilor si altora doldora de bani, odraslele care le asigurã traiul viager fãrã griji, tinutele si autoturismele ultra luxoase din care nu mai coboarã si câte altele care au un singur scop: permanentizarea suferintei respective sau, altfel spus, obiect al muncii ! Ar fi prea mult sã mai vorbim de moralã si alte nimicuri aidoma. Le rezervãm nenorocitelor care populeazã centurile marilor orase si nu celor care fac acelasi lucru dar pãsesc cu figura iluminatã de mândrie pe treptele studiourilor, sunt întâmpinate de realizatori tatuati si plini de ifose cu îmbrãtosãri si aplaudate de asistenta plãtitã. Nu este lipsit de interes, ba dimpotrivã, sã vedem cum stãm cu leacul pentru suferinta în cauzã. Orice gol trebuie umplut. Dar nu la voia întâmplãrii. Sigur cã leacul sau remediul existã, este pe potrivã si e bine cunoscut. Încã de pe vreme lui Adam. Numai cã are si el tainele lui, fiindcã nu trebuie sã dea buzna ca berbecele si, Doamne pãzeste, sã anihileze suferinta cu totul. Nu, el are datoria s-o aline, s-o aducã la punctul culminant si s-o pãstreze vesnic treazã si pregãtitã, pentru cât mai mult timp. Sistemele de sãnãtate publicã de pretutindeni nu mai sunt puse la grea încercare de a-si folosi resursele pentru noi si noi cercetãri. Fãrã îndoialã cã leacul nu aratã peste tot la fel. Si cu cât mai vârtos si mai neobosit este, cu atât mai de leac se dovedeste. Suferindele, bietele de ele, au ele mestesugul lor, cu care merg drept la tintã, numai bine sã-l dibuie pe cel mai arãtos si mai fãlos, gata sã le umple golul, oricât ar fi de mare sau nesãtul. Ori, de nu, sã compenseze într-un fel sau sã fie prezentat cu o garniturã de verzisori sau euroi fosnitori prin cele buzunare sau conturi si sloboziti cu oarece larghete de mânã. Altfel, poate fi si negru, cu faima bine consacratã de bãtaia directã a soarelui. Ba, dacã e folosit cu pricepere, multe avantaje mai poate aduce, pe nepusã (sau asezatã) masã. Se mai întâmplã ca remediul ales sã nu fie de leac. Nu e cine stie ce necaz. Cu putin efort si cãutare prin vecini, lucrurile se rezolvã.
De la sine înteles cã multã apã pe fluviile lumii a mai curs pe tema acestui sindrom, multe s-au mai spus si s-au scris despre el, ca sã nu mai amintesc de gurile rele care grãiesc cã în el s-ar afla la temelia a tot ce e bun (si rãu) pe lume. Mai-mai cã le-as da dreptate. Dar sã-l lãsãm la locul lui, intim, si nu sã facem din el nimb.
|