La taifas cu Nelu Ploiesteanu, lãutarul de suflet al românilor
• într-un interviu acordat Monitorului, inegalabilul artist spune cã nu-i pare rãu de nimic din ce a fãcut în viatã: „Eu zic cã nu regret nimic. Probabil cã am avut tineretea un pic mai zbuciumatã. Dacã regret... Acum vã spun cã orice artist în sinea lui crede cã nu a fãcut totul. Si probabil cã nici nu voi reusi sã fac totul, pentru cã nimeni nu e perfect în lumea asta“
Reporter: Maestre Nelu Ploiesteanu sînteti oaspete de ceva vreme la Piatra Neamt. Cum vã simtiti?
Nelu Ploiesteanu: Extraordinar! Am gãsit o lume minunatã aici, vorba cîntecului, o lume deosebitã, un public care iubeste muzica lãutãreascã. Îmi face plãcere sã cînt pentru publicul din Piatra Neamt.
Rep.: Sînteti pentru prima oarã în urbea de sub Pietricica?
N.P.: Nu! Am mai avut un spectacol chiar aici (la Hotelul Ceahlãu - n.red.) acum vreo sase luni. Am un prieten foarte bun în Piatra care mi-a spus cã s-a deschis un restaurant nou, Turnul Berarilor, cu un public numeros si mi-a fãcut plãcere sã revin în fata unui auditoriu care stie sã se distreze, sã petreacã.
Rep.: Apreciazã pietrenii muzica lãutãreascã autenticã?
N.P.: Extraordinar de mult. Nici nu mã gîndeam. M-a impresionat faptul cã stiu si multe melodii lãutãresti. Cer melodii cum ar fi „La Chilia-n port“. O melodie deosebitã de care mã leagã niste momente extraordinare alãturi de Stefan Iordache, Gheorghe Dinicã. Am fãcut trei discuri cu dumnealor pe care le cunoaste întreaga tarã. ÃŽnsã uite cã s-au dus repede din pãcate.
Rep.: Referitor la aceastã melodie, la înmormîntarea maestrului Dinicã nu ati reusit sã cîntati decît o strofã din „La Chilia-n port“, dupã cum fãcuserãti promisiunea...
N.P.: Am plîns... N-am mai putut mai mult. Mi-ati adus aminte. A pornit asa ca o glumã. Mergeam mereu la el acasã într-o comunã de lîngã Bucuresti si îmi spunea: „Bãi, cînd oi muri, sã-mi cînti asta“. Si eu îl întrebam: „Da' de unde stii tu cine moare primul?“. „Lasã bãi cã tu mori mai încolo“, zicea el. Si a fost asa un fel de glumã. Iar cînd a fost sã fie, sotia lui, Dumnezeu sã o odihneascã, mi-a zis: „Nelule, dacã i-ai promis, te rog“. Si n-am putut sã cînt decît o strofã cã apoi mi-au dat lacrimile.
Fratii ucisi de viscol
Rep.: De unde atîta putere de muncã, atîtea spectacole, deplasãri...?
N.P.: Nu stiu. De la Bunul Dumnezeu. Multi m-au întrebat, cã, uite, am aproape 66 de ani. Nu stiu. Am venit cu masina mea de la Bucuresti, am fãcut un dus, am stat vreo douã ore si am început programul. Care a tinut pînã pe la ora 24. Acum m-am trezit, am bãut cafeaua singur, m-am plimbat prin oras, am pornit masina sã nu înghete, cã a fost ger. Probabil cã... eu nu pot sã stau. Chiar dacã nu am treabã... Nu pot sã stau în pat sau la televizor. Nu am stare. Si am fost si obisnuit cu munca. Eu am muncit de mic copil... Pe la nunti. Nu m-am nãscut asa artist peste noapte. E o muncã enormã ca sã ajungi...
Rep.: Primii pasi sub îndrumarea tatãlui dumneavoastrã. Un lãutar de asemenea renumit...
N.P.: Da, da! Era foarte cunoscut. ÃŽnainte nu erau toate aceste mijloace media ca sã afli care sînt cei mai buni. Pe atunci se ducea vorba din gurã-n gurã. ÃŽn comuna cutare e cutare lãutar bun. A cîntat foarte frumos. A muncit foarte mult. Erau nunti grele. Acum noi ne mai jucãm, asa... Avem amplificare, avem altele. Ei cîntau „la rece“. Mergeau la nunti prin frig, prin zãpadã. S-au întîmplat si lucruri dureroase în familia mea. Mi-au murit doi frati care se întorceau de la o nuntã pe un viscol teribil. Lîngã noi, de la Sãrãteni veneau si s-au rãtãcit caii. Cã si eu am apucat vremuri cînd mergeam cu cãruta la nunti. Nu erau masini sã mergem. Ne urcam în cãrutã si mergeam. Revenind la fratii mei, vã spuneam cã s-au rãtãcit si vizitiul a dat drumul la cai, iar fratii mei au coborît din cãrutã cu gîndul sã se ducã la garã. Si s-au rãtãcit...
„Muzica lãutãreascã are sarmul ei“
Rep.: Cît s-a mai pãstrat astãzi din spiritul lãutarilor de odinioarã?
N.P.: Eu cred cã foarte putin. E o întrebare care mã bucur cã mi-ati adresat-o. Am dat un alt interviu si am fost întrebat dacã rãmîne cineva în urma mea. Din pãcate spun cã nu rãmîne. Nu rãmîne, pentru cã... Vreti sã vã spun ceva? Muzica lãutãreascã are sarmul ei. Acum dacã as pune un tînãr sã cînte ce cînt eu, nu are nici o valoare... Cum sã vã spun eu? E o muzicã pe care trebuie sã o „capeti“ la o anumitã vîrstã. Eu am o piesã care place foarte mult în Bucuresti si nu numai: „Am început sã-mbãtrînesc“, se numeste. Dacã ati cînta-o dumneavoastrã care sînteti tînãr... ce farmec ar avea? Sînt niste lucruri care se aseazã pe parcursul vietii. Eu vã spun cã în urma mea nu las nimic de muzicã lãutãreascã. Mai sînt doar cîtiva din Bucuresti, Catanga, altii, putini, dar au si ei o vîrstã si dupã aceea...
Rep.: Nu ati avut ucenici pentru cã nu a existat interes din partea tinerei generatii?
N.P.: Am vãzut cã nu prea prinde la cei tineri aceastã muzicã sã o cînte. Acum sînt manele, ei sînt mari lãutari, dar nu practicã lãutãria asta a mea, pentru cã nu cîstigã bani. Dacã se cer manele, manele se cîntã.
„Dacã nu stii sã pretuiesti o valoare autenticã atît timp cît este în viatã...“
Rep.: Aveti însã si tineri în public la spectacole.
N.P.: Da si m-a bucurat foarte mult. Nici nu mã asteptam. Le place muzica pe care o cînt. Le plac trei-patru piese foarte mult: „La cîrciuma din cartier“, „La Chilia-n port“, „Cãpitane de judet“, „Pentru cine am muncit“, care o cînta nea Gheorghe Dinicã. Nu existã tînãr sã nu cunoascã aceste piese. Asearã (marti searã - n.red.) le-am cîntat împreunã cu ei. Bãieti tineri. Si asta mã bucurã foarte mult. ÃŽnainte, nu stiu dacã stii dumneata cã esti mai tînãr, se cînta ce îi plãcea presedintelui sau era cenzurã. Acum nu. Sînt foarte multe genuri de muzicã si mã bucur pentru cã tinerii au de unde alege.
Rep.: Ati spus de lãutarii autentici care sînt din ce în ce mai putini. Ati vorbit de actori extrem de valorosi si iubiti care s-au stins. Nu prea punem nimic în loc. E o crizã a valorilor în societatea româneascã?
N.P.: Nu cred cã e o crizã a valorilor. Sînt tineri foarte talentati. Eu am avut un bun prieten. Stelian Nistor, de prin partea dumneavoastrã, care era un actor minunat la Notarra. Dar s-a lãsat, acum e director de marketing pe undeva. Alti doi actori pe care i-am cunoscut au plecat în Anglia sã munceascã altceva...
Rep.: Nu stim adicã sã ne recompensãm valorile...
N.P.: Exact. Dacã nu stii sã pretuiesti o valoare autenticã atît timp cît este în viatã... Dupã ce mori încep sã vorbeascã de tine. Eu am avut turnee cu regretatul Gicã Petrescu si la moartea lui a trebuit sã vorbesc eu pe un post de televiziune. Si am zis: mã simt flatat cã trebuie sã vorbesc eu, pentru cã l-am repectat si îl respect pe acest om, dar cred cã în locul meu ar trebui sã vorbeascã un ministru al Culturii. Eu sînt un simplu om, dar Gicã Petrescu a fost un ambasador al României.
„Nu mã gîndesc la retragere pentru cã nu pot“
Rep.: Care a fost cel mai dificil public în fata cãruia ati concertat?
N.P.: Nu as folosi termenul dificil. Am avut foarte multe concerte si am fost primit cu foarte mult entuziasm. Îmi aduc aminte cã am avut la Bacãu un concert cu vreo 17.000 de oameni, în aer liber si cu putin frig, dar a fost foarte bine. Am foarte multe amintiri frumoase
Rep.: Care ar fi cea mai frumoasã?
N.P.: Cele mai frumoase amintiri sînt prinse într-o carte: „Nelu Ploiesteanu - lãutarul inimii“. Si tot acolo sînt si toate gîndurile frumoase si toate clipele frumoase trãite alãturi de acesti mari actori si nu numai. Chiar am avut o discutie cu un actor si mi-a spus: „Bãi Nelule, tu stii mai multe decît noi“. Pãi cum altfel, cã eu i-am cunoscut în primul rînd ca oameni, nu numai ca actori, cu personajele pe care le interpretau pe scenã. Discutam ca oameni în primul rînd.
Rep.: Regretati ceva?
N.P.: Eu zic cã nu regret nimic. Probabil cã am avut tineretea un pic mai zbuciumatã. Dacã regret... Acum vã spun cã orice artist în sinea lui crede cã nu a fãcut totul. Si probabil cã nici nu voi reusi sã fac totul pentru cã nimeni nu e perfect în lumea asta. Sînt multumit de ceea ce am fãcut si ceea ce fac si cã mã iubesc oameni din întreaga tarã, dar as fi vrut mai mult si mã voi strãdui pentru mai mult pînã la sfîrsitul vietii mele. Nu mã gîndesc la retragere pentru cã nu pot. Oamenii încã mã iubesc. O sã mã retrag atunci cînd mã vor lãsa puterile.
Rep.: Ce sfat le-ati da tinerilor care doresc sã porneascã pe drumul pe care pãsiti dumneavoastrã?
N.P.: Nu mi-as permite sã le dau sfaturi, cã nu sînt eu Mafalda sã le dau sfaturi. Oamenii fac ce vor, dar ar fi bine ca acei dintre ei care cred cã au o voce frumoasã sã facã în continuare ceea ce cred ei cã e bun si de cuviintã. Dar sã încerce sã readucã în atentia oamenilor si muzica interbelicã, pentru cã asta am fãcut eu. Si aceastã muzicã interbelicã pe care eu am readus-o, vãd cã a prins de minune. Muzica mea, sau a lui Fãrãmitã Lambru, sau Romica Puceanu. Aceastã muzicã trebuie sã rãmînã nemuritoare, pentru toate generatiile. Dacã dintre tinerii lãutari unii vor face acest lucru, eu le spun acum cã o sã le fie bine.
Rep.: Un mesaj de final pentru nemteni?
N.P.: Îi iubesc foarte mult pentru cã am vãzut cã sînt mari iubitori de muzicã bunã si îi astept în fiecare searã sã vinã la restaurantul Turnul Berarilor pentru a ne simti bine împreunã.
Caraiman, Bulevard, Doina, Crama Domneascã, Caru' cu Bere, Sarpele Rosu, Perla...
Nelu Ploiesteanu este numele de scenã a lui Ion Dumitrache. S-a nãscut pe 16 decembrie 1950, la Ciorani, Prahova, si e unul dintre cei mai cunoscuti interpreti de muzicã lãutãreascã din România. Conform dictionarului on-line Wikipedia, a început sã cînte în satul natal, cu timpul deprinzînd tainele pianului si la a acordeonului. A fãcut armata un an si patru luni la Brasov, si la Timisoara. Dupã stagiul militar, în 1970 s-a mutat în Bucuresti la o rudã, cîntînd sase luni la acordeon, la Teatrul de revistã Ion Vasilescu avîndu-l ca dirijor pe Ion Albesteanu. A cîntat apoi la celebrele restaurante Caraiman, Bulevard, Doina, Crama Domneascã, Caru' cu Bere. În 1979 pleacã pentru prima oarã într-un turneu în strãinãtate, cu Ansamblul Mugurelul, spectacole fiind sustinute prin Franta, Italia, Belgia si Olanda. Au urmat alte turnee în Italia, Spania si Germania. Pleacã cîte sase luni, dupã care alte sase rãmînea în tarã. Dupã 1990 a lansat circa 20 de albume, iar despre cîte spectacole si turnee a avut pînã acum nici nu-si mai aminteste. A cîntat între 1990 si 1998 la Sarpele Rosu si la restaurantul Perla
unde are reprezentatii si în prezent. A avut de multe ori ocazia sã rãmînã în strãinãtate dar a refuzat, pentru cã a dorit „sã readucã în actualitate muzica veche româneascã“. ÃŽi lipsea mult de tot familia dar trebuia sã plece pentru cã, tot de dragul familiei mergea de fiecare datã pentru a o întretine. Mama lui a decedat in 2013, iar tatãl cînd era foarte tînãr. Are cinci copii: patru fete, un bãiat si trei nepoti. Doi dintre ei se pare cã îi vor cãlca pe urme, pentru cã sînt talentati la pian (cel mic studiazã la Colegiul de Artã Dinu Lipatti, iar cel mare va studia la New York). Cele mai importante colaborãri pe care le-a avut au fost cu actorii Gheorghe Dinicã si Stefan Iordache, însemnînd pentru artist atît o satisfactie profesionalã, cît si una sentimentalã.
|
Autentificare
