Scoala 10 Piatra Neamt, 15 ani de fiintare

La început a fost un tãrîm uitat între blocuri, pe unde ziua hãlãduiau copiii, iar noaptea se pripãseau cîinii. Un maidan hãrãzit a fi, în cele din urmã, împresurat cu dragoste. Mai apoi s-au sãpat santuri si fundatii adînci, împlinite cu greutatea betonului si cãrãmizile au prins a se cãtãra înversunate unele peste altele închipuind ziduri, încãperi si culoare. O vreme, golurile ferestrelor deschise cãtre drum au stîrnit mirarea megiesilor si cînd conturul a început a se întrezãri, presupunerile s-au adeverit. În cartierul cu blocuri îngrãmãdite unele într-altele, plini de copiii deceniului nouã, se ridica semet un lãcas de învãtãturã. Si, lucru rar, toatã suflarea locului se simti brusc însufletitã de un entuziasm molipsitor. Scoala a fost adoptatã dintr-o datã, fãrã retineri sau reticente. Era, cum se spune, buricul cartierului, punctul de unde se mãsura distanta pînã în centru, pînã în piatã, pînã la bisericã sau pînã la lunã. Începutul de toamnã gãsi viitorii scolari din Precista încã pribegi prin scoala vecinã. Pînã cînd pãrintii si viitorii dascãli hotãrîrã sã pãseascã în noua lor casã; chiar neterminatã. Si o fãcurã în pripã, în ciuda reticentelor mai marilor de atunci. Care, în cele din urmã, întelegînd patima si devotiunea ce anima toatã suflarea comunitãtii, hotãrîrã sã-i acorde statutul legal de functionare. Restul s-a fãcut treptat. Chiar de a fost frig si zloatã, primii fulgi de nea popositi pe coperisul noii scoli se topeau sub respiratia pruncilor. Si a fost o iarnã frumoasã, cu zãpadã bogatã si cu multe colinde. Mai multe si mai frumos cîntate ca niciodatã. Si copiii erau cuminti si frumosi, cu ochii deschisi asupra cãrtilor si paginilor fosninde, oamenii încã nu se rãzletiserã unul de celãlalt si pãreau, sau poate chiar erau, mai buni si mai inimosi. Si au mai fost multe alte anotimpuri limpezite de glasurile învãtãceilor, si au mai fost multe veri cotropite de cãldurã, cînd pãrea cã scoala picoteste sub dogoarea soarelui pentru a tresãri înfioratã la primul clinchet al clopotelului. Si dupã ce a trecut un deceniu si încã o jumãtate dintr-altul, ne aducem aminte cã tot ceea ce se zãmislea în cartier, în bisericã sau în sãlile de spectacole se desãvîrsea si se încununa inevitabil în scoalã. Unde, chiar dacã nu erau toate la locul lor si multe din cele trebuincioase încã lipseau, înmugurea o idee si înflorea un adevãrat spirit al locului. Care spirit, probabil cã se aflã pitit si astãzi pe undeva, printr-un ungher. Cãutati-l!