Politrucii României europene
Sãdit în limba românã în epoca dominatiei sovietice, denumirea de politruc definea pe omul partidului care se pricepea la toate „tãind si spînzurînd“ dupã bunul sãu plac pe mãsura putinelor sale studii si cunostinte, limitate la îndeplinirea fãrã abatere a hotãrîrilor de partid. ÃŽmi aduc aminte o situatie hazlie, din anii 70, privind un astfel de personaj. Ca primar dintr-o comunã nemteanã, lunar, la instruirile cu „activul“ era întrebat cîte simpozioane a organizat în cadrul cãminului cultural. Exasperat de criticile încasate cîteva luni la rînd se întoarce furios la primãrie, cheamã la el pe directorul cãminului cultural si spunîndu-i cã s-a sãturat sã tot fie criticat îi dã urmãtoarele ordine: am vorbit la cooperativã si o sã-ti dea douã lãzi de cuie, te duci apoi la IFET si iei 2 metri cubi de scîndurã si faci degrabã un simpozion, ca sã rezolvãm odatã si sarcina cu simpozioanele. Am crezut, dupã revolutia din 89, si mai ales acum dupã ce am intrat în Comunitatea Europeanã, cã au dispãrut politrucii, în acceptia omului de partid care, odatã ajuns sef, se pricepe la toate, ba, mai mult, îndeplineste orbeste ordinele partidului sãu. O situatie povestitã de un prieten care lucreazã ca specialist într-o institutie culturalã m-a fãcut sã inteleg cã m-am înselat amarnic. ÃŽmi relata colegul despre o vizitã a unui demnitar local din România zilelor noastre, alesul comunitãtii, ce rãspundea de institutiile de culturã, la un depozit de artefacte rezultate din sãpãturile arheologice care asteptau, ca orice obiect de importantã istoricã, sã fie atent studiat, numerotat si arhivat. Seful cu pricina, avînd probabil imaginea unui spatiu ocupat cu „cioburi“ îl sfãtuieste sã le caseze. Adicã sã le arunce. Dacã întîmplarea cu „simpozionul“ are o dozã de umor, involuntar, dupã mai bine de 30 de ani recomandarea de „casare“ este mai mult decît o insultã la adresa culturii române.
|
Autentificare
