Povestiri de pescar speriat de copcã
• sîmbãta trecutã gheata pe lac mãsura 15 centimetri • mai multi temerari si-au încercat norocul la copcã • lipsa trofeelor a fost suplinitã de un spectacol natural deosebit • zona lacului Bîtca Doamnei, cu luciul de apã înghetat, dezvãluie peisaje minunate • Sîmbãtã, dupã „cãldurile cumplite“ de minus 25 de grade si ceva ninsoare de zilele trecute. Soare (cu dinti, aveam sã aflãm mai tîrziu). Mã împinge necuratu’ sã stric o vorbã la un prieten, pescar de soi, sã dãm o raitã pe Bistrita. „Sã respirãm aer curat“, vorba lui. Bun si aerul curat la plãmînii plini de tabac dupã o sãptãmînã de muncã, mai putin bune privirile ucigãtoare ale neveste-mii cînd mã întorc acasã de la exercitiile astea respiratorii. Sã nu uit: dupã atîtia ani de cãsnicie (fericitã zice ea soacrã-sii, eu n-am curaj sã mã pronunt, cã a zis unul cã tot timpul se poate si mai rãu) nu reusesc sã o conving cã nasul e uneori rosu de la ger. Poate cã pentru cã am încercat acest lucru si cînd erau vreo 30 de grade afarã. Cu plus. Mã rog, sã nu-mi uit ideea. Ziceam cã mã puse necuratu’ sã-mi sun prietenul sã iesim la respirat, iar pe el îl puse de acceptã. Zis si fãcut. ÃŽntîlnire la 8 si jumãtate la pod la Cãprioara. Fiecare ajunge cum poate. Eu nu pot decît tot cu nevastã-mea cu masina, prilej de alte priviri care treceau prin mine ca niste sãbii. Nici n-am avut curaj sã beau apã pînã cînd am ajuns la pod, de fricã sã nu ud tapiteria masinii, asa de drãgostos m-am simtit privit.
Gheatã la mal
Jonctiune la ora stabilitã, la locul stabilit, transfer rucsac (luat din obisnuintã cã sculele nu le mai stersesem de praf de prin septembrie). Plecãm cu „tigaia“, alintul drãgãstos al prietenului meu pentru masina proprietate. Din spate privirile insistent drãgãstoase ale sotiei, în fatã barajul de la Vãleni, la vale de care ne propusesem sã încercãm la chitici. Apropos de priviri, tot dupã anii ãia de cãsnicie n-am reusit sã o conving cã expresia „sã-ti rupi un picior“ e metaforicã între pescari. Ea mi-o zice tot din suflet. Oricum, ajungem la locul stabilit si începem de cum am coborît din masinã sã suflãm în palme. Pe cer soare, dar la sol adia un vîntulet parcã fãcut din lame Gilette. Aruncãm într-un sfor si începem sã tropãim cu aplecãciune. Tot pe loc, pe loc, pe loc, trec vreo douã ore, timp în care n-am avut nici o trãsãturã, n-am vãzut nici o sãriturã, dar am respirat de ni s-au lipit nãrile si am admirat sloiurile de gheatã de pe lîngã mal. Ca-n povestea cu drobul de sare ne apucase grija cã dacã l-om prinde pe ãla mare n-o sã-l putem da afarã cã o sã ne taie gheata firul. N-a fost cazul.
Acu’ o sãptãmînã trãgea
Dupã cele douã ore, ne hotãrîm sã campãm mai la vale, cam pe unde a pus-o primãria de un cartier, „cã acolo vin apele din canalizare si e mai caldã, poate picã vreun boistean“, explicatie pseudo-stiintificã a tovarãsului de ... pescuit, la care datoritã „cãldurii“ de afarã n-am reusit sã-i rãspund decît cu un hãmãit aprobator. Deja visam la cãldura din masinã si m-am mai îmbunat cînd mi-a dat o gurã de vin, uitat prin rucsac de la alte partide de respirat. Cu ocazia asta am aflat cã mã ratase nevasta cu privirile pumnal, cã n-a curs vinul pe nicãieri. Ajungem si la locul cu pricina, dar pe malul gresit. Adicã la malul nostru gheata avea vreo trei-patru metri, pe malul celãlalt, nu era, dar erau vreo trei tovarãsi de suferintã. Am schimbat obisnuitele amabilitãti între pescari (întrerupte doar de gîndul cã „dacã ãstia or prins ceva, îmi rup sculele si le bag pe foc“), dupã care ne interesãm dacã miscã ceva. „Acu’ o sãptãmînã trãgea, scoteau cîte doi odatã. Porcani“, ne-a rãspuns unul dintre ei. Cum pãrea cã vrea sã facã o regresie istoricã în partidele de pescuit de pe Bistritã din Evul Mediu, l-am rugat sã deruleze mai pînã în prezent. „Da’ acu’ ai luat ceva?“, l-am întrebat cu o voce apropiatã de frigutul aprig de afarã. „Nic“, ne-a transmis el calmat subit. „Nici mãcar o trãsãturã“, a completat si a luat-o din nou cu sãptãmîna trecutã cînd era plin locul de pescari si de pesti. Convinsi cã nici aici nu-i loc nici mãcar de aruncat, hotãrîm sã ne întoarcem trap sãltat la masinã.
„Dau vreo sase la copcã“
Ajunsi la „tigaie“ ne trezim priviti ironic de un sofer de microbuz. Alb. Microbuzul, dar si noi cînd ne întreabã sugubãt dacã „ati înghetat degeaba sau.... „Nu, pe bani“, i-am rãspuns amabili. Vãzînd cã ne-a necãjit, ne-a dat un pont. „Vin de sus de la Sarata, lacul e înghetat bocnã si am vãzut cã dau vreo sase la copcã“. Mai bine ne mai lua peste picior cã asa ne-a fãcut sã plecãm val-vîrtej cãtre locul cu pricina. Mai de curiozitate, mai de dorinta de a scoate tronsoanele de la undite sã dãm si noi la copca pe care ne gîndeam cã o sã reusim sã o facem cu o lopãticã Lineman plasatã strategic de camaradul meu în portbagaj. Pentru rîme. Lopãtica, nu portbagajul. Parcãm pe lîngã baraj, la Bîtca Doamnei, si o luãm la picior. Cîteva sute bune de metri, cu un vîntulet jucãus ce sufla de parcã era ziua lui. Pontul se confirmã. Cum trecem de poligon, îi vedem pe „copcari“. Vreo cinci-sase, la vreo 40 de metri de mal. Iutim pasul (poate iau ãstia tot pestele) si începem sã ne întrebãm dacã o fi sigur sã coborîm pe gheata ce pusese stãpînire pe aproape tot lacul si trimitea înapoi sãgetile unui soare cu colti (îi iesise si mãseaua de minte de dimineatã). O feerie de luminã, de nu stiai unde e cerul si unde lacul. Dilema cu coborîtul pe gheatã am rezolvat-o rapid, vãzînd cã unul dintre pescari cîntãrea cam cît noi doi la un loc. Prietenul meu e mai rãsãrit decît mine, care în jumãtate dintre cazuri primesc fisa înapoi cînd urc pe cîntar, asa cã ne-am decis cã meritã sã riscãm.
Groasã, groasã, dar cam pîrîie
Dupã dezbateri seculare care au durat vreo cinci secunde hotãrîm sã coborîm pe lîngã o barcã prinsã ca într-un cleste în gheatã. Prietenul meu în fatã, cu miscãri de patinator profesionist, eu la doi pasi în urma lui si dupã primul picior pus pe gheatã si la vreun metru mai jos. Gheata tinea, am avut confirmarea dupã ce m-am proptit temeinic cu tot sezutul de realitatea ei durã si rece. M-am ridicat cu greu gîndindu-mã cã nevasta nu bate cu parul, dar nu stii cînd te ajung blestemele ei. Mult mai atent, ne îndreptãm spre primii pescari, aflati la vreo 20 de metri de mal. Un flãcãiandru bãtea de mama focului (era un frigut de Ajun de Crãciun si de aici expresia) cu un topor în încercarea de a-i pregãti o altã copcã lui taicã-sãu, un mustãcios înfofolit pînã în vîrful nasului. Pãzea un ciot de unditã, într-o copcã de vreo 15 centimetri în diametru. O plutã usuricã, de vreo sase grame, înota lenesã printre cristalele de gheatã ferite din cînd în cînd cu o lopãticã folositã de nevastã sã spumuiascã fierturile. Pestele nu trãgea, de aici si zorul flãcãiandrului ce mînuia toporul sã facã o altã copcã. Tocmai pretãluiam grosimea stratului de gheatã (o schioapã, ba chiar mai bine), cînd ne-a alarmat un tipãt victorios scos de pescarul cel mai temerar, aflat la vreo 50 de metri de mal. Atîrnat în cîrlig si arãtat spre „omologare“ camarazilor de pescuit, un peste de vreo jumãtate de kil se zvîrcolea la capãtul strunei. Pãrea o rosioarã si, încãlziti brusc, l-am abandonat pe mustãcios sprintînd (vorba vine) spre un alt pescar. Ãl mai burduhãnos, la vederea cãruia ne fãcusem curaj sã coborîm pe gheatã. Desprins din povestile cu cazaci (de la ei era probabil si cãciula de blanã ce-i înconjura fata rotundã si rumenã), guverna vreo trei copci. Pe marginea lor, firmituri de mãmãligã, semn cã încercase sã îmbuneze pestii cu asa delicatesã. ÃŽntr-o sacosã de rafie, mai multe undite scurte, un topor si nelipsita strecurãtoare. N-a prea stat la vorbã, cã tocmai îsi strîngea bãgãjelul sã plece spre cel ce prinsese, asa cã am rãmas noi sã ne zgîim la copci. Poate am fi si pescuit, dar am auzit un vuiet. Curios, m-am uitat sã vãd cine vroia sã aterizeze cu elicopterul, dar prietenul meu m-a „linistit“ cînd mi-a zis cã asa se aude cînd se crapã gheata. Asa se face cã la al doilea pocnet apocaliptic am tulit-o spre mal, cu o vigoare de care nu îmi mai aminteam din copilãrie cînd încingeam cîte un fotbal pe maidan. Restul pescarilor n-au pãrut la fel de impresionati de pîrîieli, dar m-am gîndit cã aveau simturile amortite de sejurul prea prelungit pe gheatã. Oricum pentru o rosioarã de juma de kil, n-as fi rezistat mai mult de juma de minut în mijlocul zgomotoasei „banchize“. Asa se face cã ne-am întors în pas sãltat la masinã si am sters amãrala unei zile de pescuit soldate doar cu respirat cu o ultimã înghititurã de vin. La întoarcerea spre oras, în timp ce copacii drapati de zãpadã defilau cuminti prin dreptul geamului, m-am gîndit cã oricum iarna nu-i ca vara, iar revansa, dacã s-o topi gheata, mi-o voi lua la varã. Cînd sper mãcar sã fie cald. Si peste?
|
Autentificare
