Ziua masacrului, la Poiana Largului

August - septembrie 1944

• muntenii din Poiana Largului îsi amintesc cu groază de perioada august - septembrie 1944 • în zonă s-au dat lupte grele între trupele germane si cele ruse • localnicii au avut mult de pătimit si vorbesc de oameni aruncati în de vii în fîntîni cu mîinile tăiate si executii • Ana Vatamanu a supravietuit după ce un beci a fost aruncat în aer • „Nemtî s-o întors, s-o aruncat pisti noi 8 grenadi, din carî 6 o explodat, 2 nu. Ni-o măcelărit aproapi pi tătî. Pintri cii scapati o fost mama rănitî tari, cari o apucat sî tîrascî în popusoi sî eu, dispri cari mama credea cî-s moartî. Norocu’ meu, cî a doua zî am isît din beci în patru labi sî m-o găsît altî nemtî, care fusăsîrî încartiruitî la noi sî mă cunostiau“, rememorează bătrîna din cele aflate peste ani •

Pentru vîrstnicii din Poiana Largului fiece sfîrsit de august si început de septembrie înseamnă o dureroasă amintire a evenimentelor din ‘44. Si asta, pentru că trupele germane, aflate în retragere, si cele rusesti, în atac, au dus lupte crîncene în chiar vatra satului lor. Din nefericire, printre victimile înclestării armate s-a numărat si o bună parte din populatia civilă. Din discutiile purtate zilele trecute cu oamenii satului, aveam să aflăm amănunte despre unele momente ale groazei trăite de către multi dintre poienari, pentru unii acestea însemnînd sfîrsitul lor tragic. Pe parcursul celor două săptămîni de înclestare armată si răzbunare nedreaptă pe populatia civilă acuzată nejustificat de trădare, după ce s-a decis ruperea aliantei cu Germania nazistă, la 23 august 1944, au fost familii întregi decimate, oameni împuscati miseleste, săteni aruncati de vii în fîntînă, iar unii căzuti victime terenului minat dintre linii. Ziua cea mai neagră din perioada celor două săptămîni de masacru a fost duminică, 3 septembrie 1944, cînd iuresul atacului rusesc asupra nemtilor avea să-i scoată din minti pe acestia din urmă. „Din cele povestite de către săteni, stiu că în locul numit «Gura Faurului» din Poiana Largului, s-au dat lupte dure între cele două forte armate, nemtii, care încercau pe toate căile să tină piept puhoiului rusesc pentru a-si pregăti retragerea, si rusii, care îi împingeau pe nemti spre vest. Pe cînd primii pregăteau terenul, pentru a le îngreuna rusilor atacul, actiunile germane constînd în minarea unor zone si aruncarea în aer a podurilor din beton de pe Valea Bistritei si Valea Bistricioarei, s-au trezit cu trupele rusesti peste ei. Acestia coborînd din munti, simultan, dinspre Crăcăoani - Hangu si Tîrgu Neamt - Pasul Petru Vodă. În Poiana Largului era un loc unde se intersectau toate drumurile spre Ardeal. Atît prin Pasul Tulghes, cît si prin Vatra Dornei, deci interesul era unul singur, tinerea sub control a căilor de retragere pentru unii si de atac pentru altii. De aceea au avut loc la Poiana Largului lupte pe viată si pe moarte. Numai că necazul a căzut pe cei nevinovati, populatia satului“, a afirmat profesorul Dorel Rusu, cel ce avea să ne fie călăuză întru aflarea nefericitelor întîmplări trăite de către oamenii locului.

„Din 23 di oamini, o murit 18“

Dintre cele multe auzite, avea să ne marcheze profund povestea de groază trăită de Ana Vatamanu, de 67 de ani, femeia, ce aduce, prin chipul ei serafic în mintea noastră, ideea de sfîntă coborîtă printre oameni direct din icoanele catapetesmei vreunei biserici. Povestea ei si-a familiei sale nici n-o depărtează prea mult de viata vreunei sfinte adevărate. La nici 9 luni, cît avea în ziua masacrului petrecut cu marea majoritate a familiei sale, Ana Vatamanu avea să se nască pentru a doua oară. Asa si-a început femeia crunta sa poveste. „Ce vă spui, stiu di la mama, di la bunica si di la alti oamini, multi dintri ei plecati dintri noi. Pi timpul războiului, cîn’ nemtî sî bătiau cu rusî, aici în satul nostru, tata, cari era vinit acasî cî sî rupsăsî frontu’ ne-o luat pi tătî sî-mpreunî cu altî vecini s-o ascuns în beciu’ casî. Eram vro 23 de oamini, măi multi fimei sî copchii. Di la noi, era tata, mama sî săpti feti. Eu eram cea mai micî, aveam 9 luni. S-o stat acolo vro douî săptămîni. Într-o zî, o vinit o echipî de nemtî, cari ne-o scos afarî, ne-o numărat s-o plecat. Tata s-o dat sama c-o sî s-întimpli ceva, da un-sî fugi, cî jios în sat era frontu’, linia-ntîi. A doua zî, nemtî s-o întors, s-o aruncat pisti noi 8 grenadi, din carî 6 o explodat, 2 nu. Ni-o măcelărit aproapi pi tătî. Din 23 di oamini, o murit 18. Pintri cii scapati o fost mama rănitî tari, cari o apucat sî tîrascî în popusoi sî eu, dispri cari mama credea cî-s moartî. Norocu’ meu, cî a doua zî am isît din beci în patru labi sî m-o găsît altî nemtî, care fusăsîrî încartiruitî la noi sî mă cunostiau. Întri timp mama ajunsăsî la o vecinî, la familia Iosub, care nu sî retrăsăsî pentru cî avea de îngrijît un ficior venit din armatî rănit. Biata mamî vroia sî moarî pintri oamini nu sîngurî pin popusoi. În tăt timpu ista ea crezusî cî eu îs moartî. Si pentru cî nemtî din casa noastrî, cii cari mă găsîsîrî pe mini aflasîrî cî mama-i la vecinî, m-o dus la ea, ne-o pus pi amînduoî pi-o targî si ne-o dus la spitalu’ lor di campanii undi ni-o dat primili îngrijîri. Da’ sî mă-ntorc la povestia cu grenadili. Din familia noastrî o murit tata si surorili meli mai mari, Eleonora, Aurelia, Maria, Elena, Ioana sî Ecaterina. Dumnezeu sî li ierti“, a spus Ana Vatamanu, cu ochii în lacrimi.

„Norocu’ meu o fost cî am plecat din beci înainti de a da nemtî grenadili“

„După ci-o trecut frontu’, o vinit bunica sî ni-o îngrijît ea. Mama o trăit pi urmî cu schijîli în picioari sî-ntr-o mînî pînî o isît di la sîni. Biata di ea cu dureri-n suflit o ajiuns vîrsta di 79 di ani, da’ n-o putut uita niciodatî pin ci-o trecut. O fost dureri mari. Dispri cii cari-o aruncat grenadili mama sî alti oamini spuniau c-ar fi fost soldati în uniformi nemtăsti cu cap di mort pi mîmî sî la gît (trupe SS - n.r.), un fel di emblemî. Altî, cî austrieci. Oricum nemtî cari-o stat la noi în casî nu erau răi. Sî purtau frumos cu oamini din sat. Cii cu cap di mort o făcut numa’ răli. Pi nisti ciobani i-o aruncat di vii într-o fîntînî, după ci li-o tăiet mînili ca sî nu aibî cu ci sî sî apuci di marginia fîntîni“, a mai spus femeia. Dintre cei rămasi în viată am cunoscut-o pe tata Aglaia lu’ Fărcăsanu, care în momentul tragicului eveniment avea vîrsta de 16 ani. „Nici nu vreau sî-mi mai aduc aminti di vremurili celi. Norocu’ meu o fost cî am plecat din beci înainti de a da nemtî grenadili. Cîn’ o trecut tata pi la noi pi la beci ni-o spus: „Fatî hăi, iesi de-aici, cî treaba nu-i bunî“. Asa cî am isît sî m-am dus sî strîng animalili si sî li duc în zăvoi undi sta retras tata. Tătî oamini ascundeau animalili di rusî. Numa’ cî rusî o năvălit di pi dealuri sî s-o luat la batai cu nemtî. Atunci am lut-o pintri mini fărî sî mai tîn samî. Dumnezău m-o ajutat sî scăp“, ne-a povestit cu emotie femeia. De la ea aveam să mai aflăm cum au fost ucisi si alti săteni tot de către nemti, acuzati fiind că i-au ajutat pe rusi. Tata Aglaia ne-a dat si cîteva nume de oameni nevinovati care au fost legati la ochi într-un prund din vatra satului si apoi împuscati. Gheorghe si Mihai Florea, Niculai Cerbu si ginerele său, Vasile Ginea, unul Pipirigeanu si altul Tănase Florea. Cît priveste pe ciobanii aruncati în fîntînă, femeia îsi mai aminteste de cei doi feciori ai lui Tanasă Chiruta. „O fost vremuri cumpliti. Nimini sî nu li mai trăiascî vodatî. Numa Dumnezău ni-o ajiutat“, a adăugat Aglaia lu’ Fărcăsanu. Asa avea să spună si Ana Vatamanu, care păstrează cu sfintenie încă icoana pe care cei retrasi în beciul casei de frica războiului o luaseră cu ei atunci pentru închinăciune. Făcută zob de explozia grenadelor, cioburile au fost strînse la sîn de supravietuitori ca mai apoi icoana să „reînvie“ prin restaurarea executată de către un mester din sat. Portretul Maicii Domnului cu fiul său în brate se află si astăzi în casa Anei Vatamanu. Asadar, peste povestile zguduitoare trăite de poienari în urmă cu 66 de ani se pare că s-a asternut astăzi uitarea. Sigur, însă nu, peste memoria celor două femei cu care am avut ocazia să discutăm. Ele si încă altii care-or mai trăi constituie istoria vie a acelor vremuri si locuri. Lunca Poienii Largului - crucea drumurilor ce leagă Moldova cu Ardealul.