 CÃLÃTORIE LA CAPÃTUL NOPTII
Crochiuri din jurnalul unui profesor protestatar • pe 5 octombrie, dascãlii continuu umiliti în ultimii ani si-au strigat deznãdejdea într-un mare miting organizat în fata guvernului • de la Neamt a participat un grup format din circa 150 de sindicalisti • printre ei si un colaborator al cotidianului Monitorul, autorul reportajului ce urmeazã • Cocosii dorm
Ca si gãinile. Nu au, pasã-mi-te, nici o grijã. Mult mai tîrziu, pe la revãrsat de zori se vor hotãrî sã cînte si sã ne aducã aminte, cu patetism, cã am fost odatã oameni care se bucurau de toate lucrurile simple ale acestei lumi. Devin pragmatic si realizez cã am mai bine de cinci kilometri pînã la locul de unde va pleca autobuzul. Hotãrãsc sã iau masina. Cu toate cã, reamintindu-mi cã în societatea noastrã modernã si integratã european totul se plãteste, mã gîndesc unde am sã o las. Mîine dimineatã, bãietii harnici de la firma care administreazã parcãrile, de bunã seamã vor fi foarte supãrati dacã nu vor gãsi în geam bonul de la aparatul de taxat care va dovedi cã sînt bun platnic. Dar sînt. De asta si calculez cã la nota de platã a protestului meu intempestiv va trebui sã adaug nu mai putin de 15 lei. Noi. Dar cauza meritã, nu-i asa? Asa cã mã resemnez si mã decid sã îndestulez copios aparatul de fãcut bani al firmei. Doar sînt un bugetar proeminent. Un gras, cum ar spune iubitul nostru presedinte. În oglindã nu prea arãt prosper. Mã uit pentru cã trebuie sã fiu cît de cît decent. Dupã ce mã bãrbieresc - ca sã arãt bine în fata clãdirii guvernului - citesc cele mai noi amenintãri ale bãncilor. (În parantezã fie zis, altã datã citeam Dostoievski). Asta îmi ridicã moralul si îmi ascute spiritul revolutionar. Înjur copios si mã rog apoi la Dumnezeu sã-mi ierte pornirile neortodoxe si, evident, necivilizate. Cã tot se face mare caz de asta.
E noapte si e frig, seniori!
Asta e prima impresie. La punctul de plecare se fac preparative pentru buna desfãsurare a deplasãrii. Coborîm pe trotuar materialul didactic: pancarde, bannere, steaguri, veste si sepci, vuvuzele de plastic, tignale, pînã si o tobã. E rãcoare rãu. De asta, probabil, nu mã simt prea bine. Autobuzul aratã promitãtor. Pe dinafarã. Dinlãuntru constatãm, dupã primii metri, cã masina nu are suspensii functionale asa cã începem sã dãm cu spor cu capul de pereti la fiece denivelare. Clasic românesc si tocmai de aceea ne obisnuim repede. Ne avîntãm în noapte, fredonînd în gînd „Porniti înainte, tovarãsi!“ Ca întotdeauna, cei cuminti stau în fatã motãind si cei obraznici si guralivi în spate. Ca în viata de zi cu zi, de altfel. Iesim tîrîs - grãpis din urbe, undeva în stînga mai sclipesc cîteva lumini de prin ruinurile Sãvinestiului, faruri întretãiate, case în întuneric, ici colo cîte o reclamã luminatã din care zîmbesc, de regulã, fete bine hrãnite. Geamurile se umezesc si suvite subtiri se preling într-un traseu sinuos, dominat de reguli proprii. Dacã nu motãi si nu ai altã treabã, poti privi ciudata, complicata si imprevizibila aventurã a apei ce se joacã pe sticla rece.
Pe pãmînt avem de toate
Unii dintre noi, doar. Dimineata, în lumina strepezitã de umezealã, Capitala ne asteaptã bine pregãtitã. Ei bine, nu sãrbãtoreste, dar cel putin astãzi sîntem bãgati în seamã. Politie, jandarmi si drum anevoios prin puzderia de masini. Pe trotuare lume putinã si în statiile mijloacelor de transport în comun pietoni zgribuliti. Piata Victoriei, vastã, pare cã e pregãtitã sã gãzduiascã balul, masa si felicitãrile. ÃŽn cele douã decenii de „libertate“, puterea si-a organizat temeinic forta de represiune. Acum, aici, pe pãmînt are de toate. Masini si utilaje de stãpînit multimea stau în asteptare, frumos încolonate. Dube, tunuri cu apã, tulumbe, custi din plasã metalicã, autoturisme cu girofar, camioane, motociclete... Pretutindeni, frumos însiruiti, jandarmi în albastru, cu casca ce le poate apãra teasta, atîrnatã pe coapsa dreaptã. Dumnezeule, ce lume bolnavã! La ce bun toate astea? Ca sã apere ordinea de drept. Ce formulã stupidã în acest context. Tocmai indusa senzatie de securitate conferã arogantã guvernantilor. La ora asta multi dintre ei iau micul dejun. Fireste, nu frugal si nu pe genunchi ca noi ci la un restaurant elegant. Dupã siestã vor „rîgîi“ pe vreun post de televiziune unde sînt invitati perpetuu si unde, probabil, vor anunta cã nu peste multã vreme vor scoate pe piatã - pe cartele, evident - „biscuitii verzi“. Cine sînt, de fapt, oamenii acestia care ne conduc? Ce merite au? De unde au apãrut? Ce scarã de valori recunoscutã le-a conferit dreptul de a ne dirigui atît de mizerabil existenta?
Desteaptã-te, române!
Ar fi cazul. Pentru cã am ajuns devreme sîntem avantajati. Cei o sutã cinzeci de oameni din Neamt prind locul la barã. Adicã în fatã, imediat dupã grilaj. Relativ repede, piata se umple. Multe judete sînt reprezentate si de cîte cinci sute de dascãli. ÃŽn stînga Muzeul Antipa, în spate complexul rezidential, la dreapta, ornat inestetic cu o mare pînzã ce mascheazã niste lucrãri si de o macara neclintitã, palatul puterii decizionale. Urias, sobru si oarecum amenintãtor. Pe estrada din fatã, încadratã de difuzoare se agitã organizatorii. Se face apel la ordine si se dirijeazã coloanele de manifestanti care îsi cautã locul. ÃŽntre noi si tribunã, televiziunile „mogulilor“ întind cabluri si monteazã trepiede pe care clipesc ochii rosii ai camerelor de luat vederi acoperite cu huse. Pe scenã e înghesuitã o fanfarã de sector. O fetitã din ciclul primar ne aduce aminte primele versuri ale Imnului National al României. Brusc, acompaniat de alãmurile oamenilor muzicii, cîntecul desteptãrii rãsunã în întreaga piatã. Ce frumos, ce mãret, ce înãltãtor...! Dacã n-ar fi atît de tragic.
Prigonirea crestinilor
„Stimati colegi!“ (Vorbeste Aurel Cornea). „Astãzi (n.r. - 5 octombrie) e Ziua Mondialã a Educatiei.“ (Pe un imens balon ce pluteste deasupra tribunei scrie cã e Ziua Dascãlilor Umiliti. Mã rog! Poate fi o gresealã.). „Puterea ne-a întors din nou în stradã...“ (huiduieli binemeritate) „... pentru cã ne-a adus într-o stare de disperare.“ (De ce sînt oare de acord?). „Cadrele didactice, salariatii din învãtãmînt sînt umiliti, dispretuiti, marginalizati de o putere coruptã care îsi vede numai interesele. Aceasta este realitatea“. (O vedem, o simtim si o trãim cu prisosintã). „Noi, cei din învãtãmînt, reprezentantii celor 200.000 de salariati afiliati la Federatia Sindicatelor Libere, am venit astãzi, aici, sã spunem puterii cã asa nu se mai poate, cã trebuie...“ (Hotii! Duc instinctiv mîna la buzunar) „... cã trebuie sã reacorde statutul social pe care, în orice societate civilizatã îl are omul de la catedrã si nu sã declare numai în timpul campaniilor electorale cã sîntem prioritate nationalã si avem importantã pentru ei.“ (Demisia! Chiar si de „onoare“). „Astãzi, aici, am venit sã transmitem un strigãt disperat cãtre întreaga clasã politicã... cãtre întreaga societate civilã, pãrintilor, elevilor nostri, studentilor, tuturor românilor, cã trebuie sã salvãm scoala româneascã. Aceasta este realitatea.“ (Cred cã de acum e un loc comun ce amenintã sã devinã tic. Oricum, e bine cã ni se reaminteste). „Cadrele didactice sînt umilite si marginalizate. Copiii, elevii nostri, marea majoritate învatã în sãli de clasã insalubre, cu material didactic învechit, cu manuale roase de timp. Iar pãrintilor nu li se oferã posibilitatea de a alege si de a avea sanse egale pentru copiii lor. (Jos guvernul! Constat cã n-am nimic împotrivã asa cã încerc sã strig si eu; cu ochii dupã o camerã. Poate mã vãd cei de acasã). „De un an de zile sîntem supusi în permanentã unor curbe de sacrificiu. Am început anul trecut prin reducerea cu cinci zile a salariului.“ (Stie si Mos Crãciun de asta). Am continuat în ianuarie cu desfiintarea celui de al 13-lea salariu.“ (Ce bun era pe seceta de dupã Revelion). Apoi, o serie întreagã de sporuri si drepturi ne-au fost reduse. Ca în luna iunie sã se ajungã la reducerea salariului cu 25 la sutã“. (Hotii! Un politist se scarpinã discret în turul pantalonilor. De cînd chestia cu Cotroceniul... pardon, stiti dumneavoastrã! au început sã-mi fie simpatici). „Dacã facem un calcul sumar, reducerea în acest an a fost între 40 si 45 la sutã.“ (Sumar. La un calcul mai pedant e mult mai mult). „Iar lucrurile nu merg într-o directie bunã.“ (Asa e. Sîntem pe calea spre Iad, spunea cineva zilele trecute). „Am negociat, dar au fost negocieri sterile. Rolul nostru este acela de a vã reprezenta si de a negocia în numele dumneavoastrã. Nu se poate merge la infinit cu aceste curbe de sacrificiu.“ (Hotii! Iar? ÃŽn ce tarã trãim?). „Nu se mai poate continua în anul 2011 cu asezarea noastrã în acea grilã de salarizare pe ultima treime si cu salarii mai mici decît ale altor categorii socio-profesionale.“ (Sã fim drepti: cunosc pe cineva care are mai putin ca mine). „Trebuie sã-i facem sã înteleagã acum, aici... (Mars funebru intonat de fanfarã. Tinînd cont de împrejurãrile de ultimã orã, ideea nu mi se pare a fi cea mai fericitã. Dar semnificatia e, de bunã seamã, simbolicã. E vorba de sistem nu de oameni, evident. Sîntem, doar, crestini. ÃŽn consecintã, prigoniti ca în vremea romanilor).
Înfrînti, pe Calea Victoriei
Vai, cîte vise am risipit în tinerete pe aici, pe Calea Victoriei! Dar nu mi-am închipuit nicicînd cã peste ani voi ajunge sã mãrsãluiesc cu lacrimi în ochi pe teritoriul fericit al formãrii mele. Muzeul Enescu, Academia Românã, acum în imediata vecinãtate a unui Cazino unde se preumblã alt soi de împãtimiti ai cãrtilor, mansarda unde a vietuit, prigonit si el, Mihail Sebastian, Teatrul Act, Green Hours, case înalte cu bulinã rosie, balcoane cu cãrãmida dezgolitã rînjind impudic asuprã-ne, multe, prea multe bãnci, aceste noi biserici ale românilor, Piata George Enescu, Ateneul Român, cartoful imens înfipt în prelunga scobitoare din beton din Piata Revolutiei si, ca o încununare a grotescului, oroarea aceea din sticlã înfiptã în trupul sfîsiat al unei arhitecturi pierdute. Simbolistica transparentã a clãdirii viitorului ridicatã pe baza acumulãrilor istorice traditionale e cariatã de impactul vizual împãnat de disconfort al fãcãturii arhitecturale hibride ce produce, nici mai mult nici mai putin decît panicã. Dacã privesti mai atent, realizezi de ce însãsi viata noastrã socialã, clãditã aidoma, este atît de nereusitã. Douãzeci de ani de excrescentã democraticã, înteleasã foarte original si oarecum tembel, au dat nastere unui avorton politic si social cu caracteristicile unui mutant grãbit sã recupereze decalajele istorice zdrobind fãrã milã traditia invocatã perpetuu ce a ajuns doar un simbol grotesc al unui tragic, implacabil si nefericit destin.
Clasa muncitoare merge în Paradis
Cel putin asa ne-a asigurat ministrul muncii, un oarecare Botis, care supraliciteazã iesind în fata ministerului. Gestul sãu curajos va fi, de bunã seamã, apreciat de cãtre partid. Nu si de cei din multimea care îl copleseste cu huiduieli. Clasica nesimtire politicã îi conferã încã un soi de imunitate în fata oprobriului public si nu-i altereazã satisfactia degustãrii cafelei amînate ce nu a avut timp sã se rãceascã pe marginea biroului. La Cotroceni, o armatã de consilieri plictisiti mimeazã mirarea în fata fluturasilor cu 450 de lei adusi drept dovadã de protestatari. Pe General Berthelot, ministrul educatiei ratate (încã o datã) îsi consultã sufleorul si hotãrãste, în final, cã tãcerea e de aur. Pe stradã revolta se consumã iremediabil cãtre iminenta linistire. Se face tot mai frig si protestatarii bucuresteni socot cã e timpul sã meargã acasã. Cei din provincie cãutãm cu disperare o budã. O gãsim; e ecologicã, asa cum sînt toate cele ale lumii noastre europene. Topãind nerãbdãtori ne asezãm la coadã pentru privilegiul si dreptul constitutional de a ne usura în fata Ministerului Muncii; plãtite cu 25 la sutã mai putin. Însotitã de politisti pe motociclete, o micã coloanã de masini negre strãbate silentios piata aproape pustie unde numai jandarmii au rãmas în dispozitiv pentru a apãra linistea si tihna puterii.
De ce?
„Din punctul nostru de vedere, cred cã manifestarea de la Bucuresti si-a atins scopul; în sensul cã noi am dorit sã atragem atentia asupra problemelor reale ale sistemului de educatie. Colegii nostri cred cã au reusit sã demonstreze, atît la Ministerul Muncii cît si la Ministerul Educatiei, cã în scoala româneascã existã probleme vechi, care se cer rezolvate si cã nu putem continua în aceleasi încercãri de reformã care nu au dus nicãieri. Tema mitingului fiind Salvati scoala româneascã! cred cã e edificatoare.“ Opinia doamnei Gabriela Grigore, din board-ul judetean al FSLI tinde sã devinã oficioasã si sterilã ca o declaratie de presã. ÃŽncerc sã o aduc cu picioarele pe pãmînt. Adicã pe podeaua autobuzului. „Da, aveti dreptate. Principala revendicare a fost, trebuie sã recunoastem, cea a salariilor. ÃŽn ideea federatiei, acest miting a fost încã un strigãt de deznãdejde, o formã prin care noi am demonstrat celor care decid astãzi în sistemul de educatie cã nu sîntem în afara problemelor reale ale sistemului. Practic, stim bine cã la actiuni concrete ne adunãm destul de greu... N-as vrea sã aprofundez cauzele. De ce reactionãm greu? De ce nu functioneazã solidaritatea? De ce nu reusim sã fim uniti în lupta pentru interesele noastre?“ Chiar, de ce? mã întreb si, apreciindu-i sinceritatea racordãrii la problematica fundamentalã, mã gîndesc cîti dintre colegii mei vor fi curiosi sã afle mîine dimineatã de la mine ce s-a întîmplat, de fapt, la Bucuresti. Chiar si între douã conversatii despre noile bluze de la nu stiu care magazin. De ce, în ciuda faptului cã sînt înconjurat permanent de oameni, mã simt singur, strepezit si trist? Nemãsurat de trist.
Iisus coboarã de pe cruce
Eu cobor din autobuz. Au trecut douãzeci si patru de ore de cînd am plecat din acelasi loc. E la fel de frig, doar cã mai si plouã. ÃŽn rest, constat cã nu s-a schimbat nimic. Cocosii, ca si atunci, dorm la ora asta. Gãinile, la fel. Si oamenii respectabil sînt în cãminele lor. Se odihnesc pentru o nouã zi de muncã. Plãtitã cu cît permite economia nationalã. Si reprezentantii puterii în teritoriu sînt la casele lor, probabil. Si ei dorm, cã si ei sînt oameni. Mîine dimineatã eu trebuie sã merg la scoalã. Are românul un cîntec: „Dimineata cîntã cucu’, eu mã duc la lucru’“. Gata cu protestele, pentru cã, nu-i asa, trebuie sã dãm un exemplu bun tinerei generatii care, se stie, nu are nici o vinã. De vinã sîntem numai noi. Cei care nu întelegem, asa cum ne spun guvernantii, cã nu sînt bani. Si de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Doar bãncile cer. Adicã..., vai ce impietate!, ele sînt preste Dumnezeu. Dacã nu cumva chiar el o fi dator. Doar Iisus, din cîte se stie, si-a plãtit datoriile, acolo sus, pe crucea însîngeratã; rosie ca stopurile încercãnate ale autobuzului, ce se fac tot mai mici pînã se pierd înghitite de întunericul umed. Cãlãtoria, de bunã seamã, continuã. Pînã la capãtul noptii.
|
Autentificare
