Luni, după Bobotează

La vita e bella

Da, titlul e o parafrază a unui film „en vogue“. Cum sînt toate la noi.
De revelion, românii... fericiti de parcă le-a fătat mîta. Pe toate canalele media este invocată o nouă clasă socială românească: petrecăretii. Si o nouă obsesie: pîrtia. În ciuda crizei si spre mirarea oricărui analist social, magazinele au fost devastate, statiunile au fost pline si cluburile unde o cafea costă salariul pe o zi, întesate. România, pe lîngă faptul că e minunată e si paradoxală. De unde fac românii rost de bani rămîne un mister încă neelucidat. Revelioanele pe trotuar au devenit o traditie. Expresia „muzică de cea mai bună calitate“, folosită cu osîrdie în aceste zile de către crainicii emisiunilor de stiri ale televiziunilor, pentru a caracteriza prestatia „trupelor“ de pe scenele publice ale tării, mi se pare a fi cel putin exaltată.
„Iară vine, iară vine uichenduuu...“ este un exemplu de muzică de calitate, negresit. Mai ales interpretat pe pozitiv de o divă cu o rochie mulată ca luată de pe cîrca caprei. „V-ati îmbătat cumva?“ întreabă ofuscată creatura de Ferentari. „Nuuuu!“ răspund cetătenii băstinasi. „Nici eu!“ îi asigură diva si asta ridică moralul petrecăretilor, constienti că mai au de băut pînă să cadă cu botul în tomberoane.
Probleme cu artificiile. Pentru prima dată, noul an a fost nevoit să stea la usa cetătii si să astepte ca jandarmii să elibereze zona de foc. Cineva, din public, era de acord ca spectacolul pirotehnic să fie amînat pînă la Bobotează. Se spune că, în spiritul des invocatei originalităti românesti, atunci cînd vom iesi din criză vom intra în căcat.

Holocaustul în direct

Hausvater la televizor. Semn bun, îmi spun, aducîndu-mi aminte de exercitiul realist configurat acum cîtiva ani, într-o noapte blîndă de octombrie, în fata Teatrului Tineretului, cînd am încercat de-adevăratelea senzatia penibilă si cutremurătoare a holocaustului.
Semn rău, realizez, cînd îl aud bătînd cîmpii despre conduita clasei civilizate occidentale; de la care tot luăm exemple de mai bine de douăzeci de ani. Si tot de atîta vreme ne merge din ce în ce mai bine. Între timp, pe afară au început să cadă păsările si în bălti să moară, fără nici o explicatie stiintifică, pestii. Urmează, în curînd, oamenii. Si tot între timp aflăm că din cauza lui Saturn, care a trecut peste „nodul sud“, Teo Trandafir a făcut pancreatită. Stiintific. Iar vrăjitoarele autohtone caută căcăreze de cîini morti pentru a dărîma guvernul. Nestiintific. Totul începe să capete o aură cosmarescă si de un prost gust exemplar. La scară natională. Exercitiul supravietuirii în comuna primitivă românească a căpătat forme aproape extreme. Executările „silite“ au ajuns mijloace de represiune autorizate de justitia chioară si, volens-nolens, întemeiate pe litera schioapă a unor legi făcute cu dosul. Are sau nu dreptate Vadim, nu mă interesează. Dar modul de exercitare a fortei statului, cu saptezeci de militieni năvălind la jaf, nu mi se pare a fi deloc firesc. Cu atît mai mult cu cît statul însusi ar trebui executat în fiece zi de cei care detin hotărîri judecătoresti „definitive si irevocabile“; cu care statul se sterge... Da, ati ghicit unde!

Între succesuri si esece, România

Cum n-am ce face mă uit peste contractele scrupuloase ale băncilor. Criza mi-a revitalizat atentia si simtul critic. Cum ne aflăm într-o societate care este foarte aproape de comuna primitivă, mă pregătesc să mă apăr ca pe vremea epocii de piatră. Mai am putin si pun după usă ciomagul si bîta. Observ că o bancă - mare mahără în România tîmpitilor si care, cel putin declarativ, tinde spre dezvoltare (a cui?) - m-a plesnit cu un comision de „întocmire“ de... (îmi tin respiratia) 15.000.000 lei vechi. Citesc bine: cincisprezece milioane lei vechi. Salariul meu actual pe 60 de zile. Ce au „întocmit“ oare de costă atît de scump? Declaratia de independentă a Statelor Unite? Proclamatia de la Islaz? Nicidecum. Cinci pagini cu tot atîtea sute de îndatoriri ale clientului. Căci banca nu are decît drepturi. Dacă as avea averea lui Bill Gates si tot nu le-as mai da nici un ban înapoi. Am plătit un an cîte 10 milioane lunar ca să aflu că sînt mai dator ca la început. Nu pricep jocul ăsta, îmi pare rău. Eu, care toată viata m-am împrumutat numai la CAR, nu pot pricepe. Jucati-l cu altcineva! La televizor, tot felul de gargaristi invocă civilitatea si bunele maniere în dezbaterea fenomenelor sociale. Le repugnă, se vede, limbajul vulgar si netesălat. Îmi vine să vomit: cum s-ar spune... fiti civilizati ca să vă putem f... Si, pentru a umple paharul, ca în fiecare seară, o „vedetă“ de rahat ne spune cît de nemăsurate sînt ambitiile ei. „Dacă vreau ceva cu adevărat, pot!“ afirmă nulitatea în spiritul Adidas torsion si sînt convins că si eu as putea dacă as avea cîte ceva din picioarele ei răstignite încrucisat pe spinarea fotoliului. Iată de la cine primim lectii de reusită în viată! Oricum, aflăm ceva interesant: cum a fost cînd a făcut prima dată dragoste cu Cătălin. Minunata si neasemuita Românie si oamenii ei... Cum dracu să mai luăm ceva în serios? Oricum, tatăl moderatoarei penibilei emisiuni, intrată în lumea fotbalului prin bucătărie, era pe vremuri un distins si respectat profesor si dirijor de la care am avut multe de învătat. Dar asta era în comunism. Si atunci, se stie, toate erau rele. Iar acum, toate sînt... bune. Chiar si tipa înteleaptă de pe fotel.