Luni, dupã Boboteazã
La vita e bella
Da, titlul e o parafrazã a unui film „en vogue“. Cum sînt toate la noi.
De revelion, românii... fericiti de parcã le-a fãtat mîta. Pe toate canalele media este invocatã o nouã clasã socialã româneascã: petrecãretii. Si o nouã obsesie: pîrtia. ÃŽn ciuda crizei si spre mirarea oricãrui analist social, magazinele au fost devastate, statiunile au fost pline si cluburile unde o cafea costã salariul pe o zi, întesate. România, pe lîngã faptul cã e minunatã e si paradoxalã. De unde fac românii rost de bani rãmîne un mister încã neelucidat. Revelioanele pe trotuar au devenit o traditie. Expresia „muzicã de cea mai bunã calitate“, folositã cu osîrdie în aceste zile de cãtre crainicii emisiunilor de stiri ale televiziunilor, pentru a caracteriza prestatia „trupelor“ de pe scenele publice ale tãrii, mi se pare a fi cel putin exaltatã.
„Iarã vine, iarã vine uichenduuu...“ este un exemplu de muzicã de calitate, negresit. Mai ales interpretat pe pozitiv de o divã cu o rochie mulatã ca luatã de pe cîrca caprei. „V-ati îmbãtat cumva?“ întreabã ofuscatã creatura de Ferentari. „Nuuuu!“ rãspund cetãtenii bãstinasi. „Nici eu!“ îi asigurã diva si asta ridicã moralul petrecãretilor, constienti cã mai au de bãut pînã sã cadã cu botul în tomberoane.
Probleme cu artificiile. Pentru prima datã, noul an a fost nevoit sã stea la usa cetãtii si sã astepte ca jandarmii sã elibereze zona de foc. Cineva, din public, era de acord ca spectacolul pirotehnic sã fie amînat pînã la Boboteazã. Se spune cã, în spiritul des invocatei originalitãti românesti, atunci cînd vom iesi din crizã vom intra în cãcat.
Holocaustul în direct
Hausvater la televizor. Semn bun, îmi spun, aducîndu-mi aminte de exercitiul realist configurat acum cîtiva ani, într-o noapte blîndã de octombrie, în fata Teatrului Tineretului, cînd am încercat de-adevãratelea senzatia penibilã si cutremurãtoare a holocaustului.
Semn rãu, realizez, cînd îl aud bãtînd cîmpii despre conduita clasei civilizate occidentale; de la care tot luãm exemple de mai bine de douãzeci de ani. Si tot de atîta vreme ne merge din ce în ce mai bine. ÃŽntre timp, pe afarã au început sã cadã pãsãrile si în bãlti sã moarã, fãrã nici o explicatie stiintificã, pestii. Urmeazã, în curînd, oamenii. Si tot între timp aflãm cã din cauza lui Saturn, care a trecut peste „nodul sud“, Teo Trandafir a fãcut pancreatitã. Stiintific. Iar vrãjitoarele autohtone cautã cãcãreze de cîini morti pentru a dãrîma guvernul. Nestiintific. Totul începe sã capete o aurã cosmarescã si de un prost gust exemplar. La scarã nationalã. Exercitiul supravietuirii în comuna primitivã româneascã a cãpãtat forme aproape extreme. Executãrile „silite“ au ajuns mijloace de represiune autorizate de justitia chioarã si, volens-nolens, întemeiate pe litera schioapã a unor legi fãcute cu dosul. Are sau nu dreptate Vadim, nu mã intereseazã. Dar modul de exercitare a fortei statului, cu saptezeci de militieni nãvãlind la jaf, nu mi se pare a fi deloc firesc. Cu atît mai mult cu cît statul însusi ar trebui executat în fiece zi de cei care detin hotãrîri judecãtoresti „definitive si irevocabile“; cu care statul se sterge... Da, ati ghicit unde!
Între succesuri si esece, România
Cum n-am ce face mã uit peste contractele scrupuloase ale bãncilor. Criza mi-a revitalizat atentia si simtul critic. Cum ne aflãm într-o societate care este foarte aproape de comuna primitivã, mã pregãtesc sã mã apãr ca pe vremea epocii de piatrã. Mai am putin si pun dupã usã ciomagul si bîta. Observ cã o bancã - mare mahãrã în România tîmpitilor si care, cel putin declarativ, tinde spre dezvoltare (a cui?) - m-a plesnit cu un comision de „întocmire“ de... (îmi tin respiratia) 15.000.000 lei vechi. Citesc bine: cincisprezece milioane lei vechi. Salariul meu actual pe 60 de zile. Ce au „întocmit“ oare de costã atît de scump? Declaratia de independentã a Statelor Unite? Proclamatia de la Islaz? Nicidecum. Cinci pagini cu tot atîtea sute de îndatoriri ale clientului. Cãci banca nu are decît drepturi. Dacã as avea averea lui Bill Gates si tot nu le-as mai da nici un ban înapoi. Am plãtit un an cîte 10 milioane lunar ca sã aflu cã sînt mai dator ca la început. Nu pricep jocul ãsta, îmi pare rãu. Eu, care toatã viata m-am împrumutat numai la CAR, nu pot pricepe. Jucati-l cu altcineva! La televizor, tot felul de gargaristi invocã civilitatea si bunele maniere în dezbaterea fenomenelor sociale. Le repugnã, se vede, limbajul vulgar si netesãlat. ÃŽmi vine sã vomit: cum s-ar spune... fiti civilizati ca sã vã putem f... Si, pentru a umple paharul, ca în fiecare searã, o „vedetã“ de rahat ne spune cît de nemãsurate sînt ambitiile ei. „Dacã vreau ceva cu adevãrat, pot!“ afirmã nulitatea în spiritul Adidas torsion si sînt convins cã si eu as putea dacã as avea cîte ceva din picioarele ei rãstignite încrucisat pe spinarea fotoliului. Iatã de la cine primim lectii de reusitã în viatã! Oricum, aflãm ceva interesant: cum a fost cînd a fãcut prima datã dragoste cu Cãtãlin. Minunata si neasemuita Românie si oamenii ei... Cum dracu sã mai luãm ceva în serios? Oricum, tatãl moderatoarei penibilei emisiuni, intratã în lumea fotbalului prin bucãtãrie, era pe vremuri un distins si respectat profesor si dirijor de la care am avut multe de învãtat. Dar asta era în comunism. Si atunci, se stie, toate erau rele. Iar acum, toate sînt... bune. Chiar si tipa înteleaptã de pe fotel.
|
Autentificare
