 Despre 1 Decembrie 1818 în documentele secrete ale vremii
• ideea unirii Transilvaniei cu România provoca nelinisti în unele cancelarii europene, mai ales în Ungaria, Austria si Germania • premierul francez Clemenceau era informat despre agitatia nationalistã românã din Ardeal • Foreign Office emitea o notã despre Consiliul Unitãtii Române si necesitatea recunoasterii acestui organism • ÃŽn toamna anului 1918 criza din monarhia austro-ungarã a atins punctul culminant, situatia militar-strategicã a Puterilor Centrale pe toate fronturile apropiindu-se de dezastru. La 15 septembrie 1918 armatele Antantei au rupt frontul din Macedonia, obligînd Bulgaria sã cearã armistitiu, ceea ce a constituit o mare loviturã si pentru Austro-Ungaria. Ocuparea Bulgariei de cãtre armatele Antantei a adus la restabilirea legaturii României cu trupele aliate de la Salonic. A fost anulatã pacea impusã României la Bucuresti de Puterile Centrale; România s-a pregãtit sã decreteze cea de-a doua mobilizare. ÃŽn Serbia, generalul Franchet dEsperey îsi deplasa trupele în directia Ungariei, ceea ce deschidea armatelor Antantei drumul spre sud-estul Austro-Ungariei. ÃŽn timp ce deznodãmîntul rãzboiului se întrevedea, în tãrile beligerante au început puternice miscãri sociale de protest, concomitent cu miscãri revolutionare. ÃŽn lunile septembrie - octombrie 1918 lupta maselor în monarhia Austro-Ungarã (Austria, Ungaria, Cehia, Transilvania, Bucovina, Croatia, Voivodina, Slovacia, Galitia) a luat o extindere nemaicunoscutã, declansîndu-se numeroase greve si demonstratii împotriva rãzboiului, pentru încheierea pãcii, pentru libertãti si drepturi democratice. La 30 octombrie 1918, la Viena, au loc mari demonstatii lucru ce avea sã se termine cu proclamarea, la 12 noiembrie, a Republicii Austria. Pe ruinele fostei monarhii s-au format noi state nationale independente: Austria, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria, iar altele, cum a fost cazul României si Serbiei, si-au desãvîrsit unitatea lor. ÃŽn octombrie-noiembrie acelasi an, în Transilvania curentul emancipãrii nationale prindea tot mai mult la mase, astfel cã ideea convocarii unei adunãri nationale care sã consfinteascã unirea cu România nu a întîrziat sã aparã. Iar starea de spirit avea sã fie surprinsã în diverse documente secrete, adresate premierului francez G. Clemenceau, de cãtre ministrul de externe St. Pichon. Ministerul de externe englez lua si el cunostintã, dupã cum rezultã dintr-un document al Foreign-Office-ului, de actiunile românilor transilvãneni numiti mãgulitor „prietenii nostri cei mai de nãdejde“. Autoritãtile unguresti locale, derutate de dezvoltarea miscãrii nationale românesti, cereau guvernului instructiuni, asa cum este cazul comitelui suprem al Caras Severinului. O notã informativã trimitea si consulul german de la Brasov, „copiat“ fiind de consulul general al Germaniei la Budapesta. Reproducem xtrase din documentele de epocã, sugestive pentru ceea ce se petrecea în lunile premergãtoare Adunãrii de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
„O recrudescentã a agitatiei nationaliste române“
1918 octombrie (10)/23, Paris. Informare adresatã de St. Pichon lui G. Clemenceau, cu privire la situatia din Transilvania. Republica Francezã. Ministerul Afacerilor Externe Directia Afacerilor politice si comerciale. Europa. Comunicarea cu Transilvania.
Stirile ce ne parvin din presa ungarã, austriacã si germanã semnaleazã o recrudescentã a agitatiei nationaliste române din Transilvania unde, de la începutul rãzboiului, actele de protest împotriva dominatiei ungare, oricît de dese ar fi fost, n-au fost niciodatã decît acte individuale, izolate, asprimea regimului militar ungar lipsind populatia, ale cãrei opinii nu pot fi totusi puse la îndoialã, de orice posibilitate de a-si manifesta sentimentele într-o formã colectivã si cu oarecare amploare (...).
Problema românã
Raportul lui Egon von Fürstenberg cãtre Ministerul de Externe German despre esuarea tratativelor dintre românii din Transilvania si Guvernul ungar; Consulatul general al Imperiului German pentru Ungaria.
Tratativele între Guvernul ungar si român, care au fost purtate acum cîteva sãptãmîni la Arad, au rãmas fãrã succes. Românii au ridicat astfel de pretentii, încît Guvernul ungar a considerat cã nu le poate îndeplini fãrã a renunta la orice pretentie a sa asupra teritoriului Ungariei locuit de români. Postulatele române au culminat de fapt în recunoasterea unui stat al românilor, absolut independent, pe acest teritoriu. Românii vor acum sã-si realizeze dorintele lor nationale fãrã aprobarea guvernului si au convocat în acest scop pentru 1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Nationalã Românã. Fãrã îndoialã cã aici vor proclama un stat român pe teritoriul Ungariei. Cu aceasta, ei vor pronunta de fapt separarea de Ungaria; dacã însã vor hotãrî concomitent încorporarea la Regatul României, este încã foarte problematic. Dacã vor lua în aceastã privintã o hotãrîre, aceasta nu urmãreste, desigur, sã creeze o situatie de fapt, ci sã dea românilor numai un mijloc de presiune eficient împotriva ungurilor. Adesea se vorbeste în cercurile românesti si despre aceea cã Adunarea Nationalã va pronunta autonomia teritoriului român din Ungaria, care încã de acum va intra într-o oarecare legãturã cu Regatul României. Pentru statul român de pe teritoriul Ungariei se va crea un guvern independent si un parlament independent cu sediul la Sibiu, care va trimite la Bucuresti o anumitã delegatie în Parlamentul central român. E de la sine înteles cã românii vor acorda cele mai largi drepturi celorlalte natiuni, adicã mai ales ungurilor si sasilor. Ei fac în special sasilor promisiunile cele mai ademenitoare, spre a-i cîstiga de parte lor. Ei revendicã pentru statul lor, în afarã de cele 16 comitate transilvãnene, încã 12 comitate din Ungaria propriu-zisã. Pe acest teritoriu, românii nu posedã în nici un caz majoritatea absolutã, pe care o au incontestabil numai în aproximativ 12 comitate. Ungurii, în special secuii, sînt foarte ostili fatã de aceste nãzuinte românesti (...).
„ÃŽn curînd acest Consiliu s-ar putea dovedi foarte util“
1918 (octombrie 20/noiembrie 2), Londra. Notã a Foreign Office-ului cu privire la Consiliul National al Unitãtii Române si la necesitatea recunoasterii acestui organism, ca singurul care reprezintã natiunea românã.
Consiliul se compune dupã cum urmeazã: Presedinte: Domnul Take Ionescu, Vicepresedinti: V. Lucaciu, Octavian Goga, Dr. Angelescu (fost ministru la Washington), Domnul Florescu (fost presedinte al Camerei din România) si un consiliu format din 30 de persoane. Componenta consiliului nu este perfectã, deoarece a fost necesarã concilierea anumitor prejudecãti de partid, dar punctele esentiale referitoare la Consiliu sînt: acesta este singurul organism care a reprezentat, reprezintã si poate reprezenta în acest moment întreaga natiune românã; liderii transilvãneni Lucaciu si Goga, împreunã cu altii de mai micã anvergurã, iau parte activã la conducerea lui; ceea ce doreste el este recunoasterea ca prim organism care a reusit sã se formeze pentru a reprezenta aspiratiile întregii natiuni române. De ce anume trebuie recunoscut: 1. Guvernul francez a fãcut-o deja printr-o declaratie atent redactatã si demnã de toatã admiratia. Faptul cã noi nu am luat act de existenta lui provoacã o mare dezamãgire în rîndul românilor din strãinãtate. Dacã facem imediat acest lucru, aceasta ar remedia situatia. Aceasta nu ne creeazã obligatii de nici un fel ci, din contrã, ne creeazã pentru prima datã un anumit prestigiu real fatã de transilvãneni, prietenii nostri cei mai de nãdejde. 2. ÃŽn curînd acest Consiliu s-ar putea dovedi foarte util. Dacã Brãtianu sau alti politicieni din „vechiul regim“ ar reveni la putere în România, s-ar produce o mare tulburare. Nici tãranii si nici transilvãnenii nu vor colabora cu el sau cu sistemul. Consiliul s-ar putea dovedi atunci foarte util pentru noi ca intermediar în vederea unei actiuni pline de tact (...).
„Grupuri de cetãteni, apartinînd populatiei românesti, vor sã preia puterea politicã“
1918 (octombrie 24)/noiembrie 6, Lugoj. Raportul comitelui suprem al comitatului Caras Severin cãtre Jaszi Oszkar, referitor la nelinistea din comitat; alungarea autoritãtilor locale, crearea militiei românesti si a Consiliilor Nationale române si svabe; tendinta românilor de organizare independentã. Subiect: Miscarea nationalã româneascã, Lugoj, 6 noiembrie 1918. Strict confidential.
La Lugoj, resedinta comitatului meu, de la formarea guvernului popular, eforturile mele si ale autoritãtilor din subordine sînt îndreptate spre medierea în timpurile grele de azi a întelegerii pasnice dintre maghiarii, germanii si românii care locuiesc aici. Acestui scop îi servesc toate mãsurile luate în vederea apãrãrii ordinii publice, mai ales cã în urma tulburãrilor apãrute, din pãcate, mai în toate comunele de pe teritoriul comitatului, prima noastrã obligatie este restabilirea ordinii publice. În multe locuri tulburãrile au fost atît de mari încît autoritãtile au devenit neputincioase fatã de ele si din unele localitãti prim-pretorii, iar din altele mai numeroase notarii publici, au fost nevoiti sã fugã ca sã-si poatã salva viata. Masa dezlãntuitã, care la început era compusã doar din soldati înarmati eliberati din garnizoanele lor, a atras treptat de partea sa si populatia de acasã si nu s-a multumit cu nimicirea autoritãtilor locale si a sediilor acestora, ci s-a îndreptat împotriva tuturor acelor factori în care a vãzut un inamic al bunãstãrii sale materiale. A jefuit casele bogãtasilor si prãvãliile din sate, a alungat vitele. Nu s-ar putea afirma cã toate acestea ar fi fost îndreptate împotriva vreunei natiuni, deoarece si în comune pur românesti au avut loc jafuri. Întreaga revoltã regretabilã a fost mai degrabã un exces de pasiuni ale maselor dezlãntuite împotriva a tot ceea ce a reprezentat pînã acum ordinea si raporturile normale. (...) Trebuie sã mã refer însã la încã un aspect. Din mai multe locuri ale comitatului mi se transmit informatii potrivit cãrora grupuri de cetãteni, apartinînd populatiei românesti, vor sã preia puterea politicã, înfiinteazã consilii si someazã conducãtorii administratiei (prim-pretor, notar public) sã le predea functiile. Conform informatiilor, acestea nu sînt elemente turbulente, ci cetãteni.
„Adunarea a luat hotãrîrea ca natiunea românã sã tinã neclintit la dreptul sfînt de a-si decide ea însãsi propria soartã“
1918 (octombrie)/noiembrie 8, Brasov. Raportul lui Lerchen, consulul Germaniei la Brasov, cãtre cancelarul Max von Baden, despre starea de spirit si rolul hotãrîtor al românilor - ca majoritate zdrobitoare - în chestiunea formei politice viitoare a Transilvaniei.
Consulatul imperial german Brasov (Ungaria), 8 noiembrie 1918.
De atunci de cînd am înaintat Altetei Voastre ducale prea supusul meu raport din 25 octombrie, sub nr. J. 2083, evenimentele din Transilvania, ca în general pretutindeni în Ungaria, s-au precipitat. În urma descompunerii complete a armatei austro-ungare, s-a ajuns, din nefericire, de mai multe ori la serioase excese si jafuri, comise de soldãtimea desfrînatã si lipsitã de disciplinã. Aici la sediul Consulatului, s-a mentinut pînã acum destul de bine linistea, prin luarea imediatã de mãsuri preventive. Trupele germane, care în ultimile zile sosesc aici din România în numãr din ce în ce mai mare, au contribuit, de asemenea, mult la securitatea acestui oras (...). În privinta formei pe care o va lua mai tîrziu Transilvania, pare sã existe oarecare neclaritate. Opinia dominantã este cã, în caz cã nu revine României, i se va asigura - raliatã la Ungaria - o situatie specialã si autonomie într-o Federatie statalã ungarã. Hotãrîtori în aceastã privintã vor fi în orice caz românii care, numeric, alcãtuiesc pe departe majoritatea populatie. Pentru Transilvania, s-a format un Consiliu National Român propriu, cu sediul la Arad, iar în ultima duminicã, o subsectie la Cluj, la care au apãrut delegati din toate pãrtile Transilvaniei. Adunarea a luat hotãrîrea ca natiunea românã din Transilvania sã tinã neclintit la dreptul sfînt de a-si decide ea însãsi propria soartã. Hotãrîrea asupra viitoarei apartenente statale a întregului popor român rãmîne rezervatã exclusiv Adunãrii Nationale Române. Consiliile au mai hotãrît sã organizeze trupe de români transilvãneni, sub conducerea ofiterilor români, cu drapel national român si limbã românã de comandament. Soldatii trebuie sã depunã jurãmînt numai fatã de Consiliul National Român.
Dacã românilor le va fi posibil sã realizeze aceste hotãrîri, depinde în primul rînd de evolutia lucrurilor la Budapesta si de consolidarea guvernului de acolo. Relatia strînsã care existã în mod evident între presedintele Consiliului de Ministri ungar, contele Karoly si Antantã, poate sã aibã drept consecintã ca simpatiile Antantei nicidecum sã fie numai de partea României în problema viitorului Transilvaniei, cãci, cu toatã atitudinea democraticã a lui Karoly si sustinerea de cãtre el a drepturilor nationalitãtilor, el este totusi, înainte de toate, ungur si preocupat de pãstrarea - cît mai nevãtãmatã - a integritãtii tãrii sale (...).
NOTÃ: Toate aceste documente sînt extrase din lucrarea „1918 la români. Desãvîrsirea unitãtii national-statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918“, apãrutã la Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1983.
|
Autentificare
