Monitorul de Neamt si Roman ziarul din judetul Neamt cu cei mai multi cititori
  Stiri azi     Arhiva     Cautare     Anunturi     Forum     Redactia  
AutentificareAutentificareInregistrare 
RSS News Feed - Monitorul de Neamt Retele Sociale si RSS
RSS - Monitorul de Neamt
Calendar- Arhiva de Stiri Februarie 2010
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
Stiri pe e-mail - Newsletter Monitorul de Neamt Newsletter
Nume:
Email:
Links - Link-uri catre site-uri utile Link-uri
 Monitorul Neamt
 Judetul Neamt
 rochii.ro
 fantastic.ro
 culise.ro
 grazie.ro
 odeon.ro
Optiuni Pagina Optiuni pagina
Adauga in Favorites Adauga in Favorites
Seteaza Pagina de start Seteaza Pagina de start
Tipareste pagina Tipareste pagina


























Monitorul de Neamt » Stiri Locale 11 Februarie 2010
Tipăreste articolul - Varianta pentru imprimantă Trimite acest articol unui prieten  prin email
Părintele Iustin, duhovnicul

Părintele Iustin, duhovnicul

• ieri, părintele Iustin, de la Mănăstirea Petru Vodă, a împlinit 91 de ani • Monitorul a considerat necesar ca să republice integral un articol ce apărea acum 6 ani despre staretul mănăstirii nemtene • subtitlurile „neamul românesc are nevoie, spre a renaste, de oameni care să se jertfească pentru Adevăr“ si „este un privilegiu să ajungi să fii învăluit în tăcerea părintelui, în care trecerea timpului parcă se suspendă“ sînt cele de la textul din 2004 •

Părintele Iustin, staretul Mănăstirii Petru Vodă, a împlinit ieri venerabila vîrstă de 91 de ani. Ce-i care-l caută la chilia modestă din lăcasul ascuns sub poale de Ceahlău îl găsesc tot asa cum era si-n anii din urmă: cu aceeasi ochi pătrunzători, cu vorbă blîndă si mai ales cu sfat pentru problemele aduse de vremuri. N-au reusit să-l doboare anii de front, în Rusia, detentia petrecută după 1945 prin închisorile comuniste si nici clevetirile sau răutatea unora cu misie să-i zdruncine convingerile crestine. După cum se stie, din 1991 a început să zidească mănăstirea pe care o vedea ridicată încă din copilărie. Si lăcasul este unic în tară, fiind dedicat martirilor din închisorile comuniste. Iustin Pîrvu s-a născut în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, acum Poiana Teiului, judetul Neamt. A participat împreună cu Divizia 4 Vînători de Munte la luptele din cel de-al doilea război mondial, ajungînd pînă la Don. În 1945 a fost arestat si condamnat la 12 ani închisoare, pedeapsa prelungindu-se cu încă patru. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toti si ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păsit în fată si am mai căpătat un spor de pedeapsă“, declara staretul despre detentia sa, petrecută în penitenciarele Suceva, Văcăresti, Jilava, Aiud, Pitesti sau într-o mină de la Baia Sprie, unde a executat muncă silnică. Despre ce a însemnat cosmarul penitenciarelor regimului de pînă la 1989, părintele Iustin spunea: „Reeducarea a însemnat terorizarea detinutilor prin ei însisi, pînă ajungeau la «constiinta comunistă». Această satanică actiune, o adevărată nebunie a unor români care au batjocorit ceea ce neamul românesc a avut mai de valoare: credinta, natiunea, tot ceea ce tine de virtutile crestinismului, familia si ceea ce are omul
mai nobil si mai de pret ca zidire a lui Dumnezeu“. Monitorul vă prezintă în continuare un articol care-l are în centrul atentiei pe staretul Iustin, publicat pe 28 februarie 2004, sub semnătura lui Dan Iacob, un fost colaborator al ziarului.

„Mai rămîi putin în biserică si ascultă slujba“

Pe părintele Iustin l-am cunoscut înainte de 1989, cînd i-am returnat volumul „Cămasa lui Hristos“; se nevoia, pe atunci, la mănăstirea Bistrita, iar cartea pe care i-o aduceam urmase un adevărat periplu pînă să ajungă la mine, fiind unul din acel volume care circulau clandestin, alimentînd flacăra credintei. Cînd l-a avut iar în mîini, părintele a exclamat: „Iată o carte care se întoarce la mine după mult timp! Stiam că va veni înapoi“. Am zăbovit cîteva minute în preajma lui, în biserica mănăstirii. Citeam pe atunci „Istoria ideilor si credintelor religioase“ scrisă de Mircea Eliade si l-am întrebat ce părere are despre ea. Mă întorsesem de curînd de la studii, din Bucuresti, impregnat cu tot felul de lecturi de influentă orientală, iar cartea lui Eliade venea să fixeze cunostinte pe care le adunasem pînă atunci din felurite surse. „Eliade, mi-a spus părintele, arată căile pe care le-a încercat omul pentru a se apropia de Dumnezeu, dar nu spune care este Calea, nu-ti arată adevăratul drum. Or, în viată, trebuie, la un moment dat să alegi, să trăiesti efectiv pe Calea către Dumnezeu“... Am dat semne că vreau să mă retrag si părintele a continuat: „Ce faci dacă te duci acum acasă?... te uiti la televizor... mai rămîi putin în biserică si ascultă slujba, televizorul nu-ti poate transmite nimic esential“. Am rămas, în tăcere, alături de el încă o vreme, apoi am plecat cu promisiunea că voi reveni. Nu eram pregătit, atunci, pentru întîlnirea cu un duhovnic. Si anii au trecut... Am aflat, la un moment dat, că părintele se nevoieste la mănăstirea Secu si apoi, după 1989, că a început să ridice o mănăstire într-o poiană din preajma satului natal - Petru Vodă. În 1991 am avut ocazia să văd cele două vagoane dormitor (din acelea care se folosesc pentru organizările de santier la drumurile forestiere): unul slujea drept adăpost pentru biserică, celălalt pentru chilii. Situatia nu avea să dureze mult timp; părintele păstorea sute de ucenici, era foarte cunoscut în rîndurile credinciosilor si, cu ajutorul lui Dumnezeu (cînd Dumnezeu te ajută, si plumbul se face plută), pînă în anul 1993 biserica mănăstirii, împreună cu cîteva chilii, a fost ridicată. Alături de Sihăstria, unde se nevoia părintele Cleopa, mănăstirea de la Petru Vodă a devenit un al doilea loc de pelerinaj, iar părintele, unul din marii duhovnici ai României. Si anii au trecut...

Duhovnicii românilor

În vara lui 2002, am zăbovit o noapte la mănăstire. Aproape că nu am găsit loc de cazare; sute de oameni, din toată tara, veniseră să caute sfat bun la el. Am stat la slujbe, l-am văzut „plutind“ între chilie si biserică, l-am ascultat citind rugăciuni de dezlegare, l-am simtit dăruind Iubire. Vocea lui, clară si puternică, rosteste apăsat fiecare cuvînt si am avut sentimentul, pentru prima dată în viată, că rugăciunea unui om ajunge la Dumnezeu. Îi urmăresc gestica... mîinile se miscă firesc, fără grabă, picioarele păsesc parcă mîngîind pămîntul, ochii albastri privesc spre a revărsa bucurie, bucuria Învierii si a luminii celei neînserate. Prezenta părintelui îmi aduce în memorie o pagină scrisă de teologul Dumitru Stăniloae: „Omul îmbunătătit, afirma el, ajunge să se comporte cu firescul, cu măsura pe care ti-o dă prezenta duhului; nici un gest inutil, nici un cuvînt în plus, nici o urmă a dezordinii ce stăpîneste de obicei viata omului“. Am trăit acelasi sentiment la Sihăstria, în preajma părintelui Cleopa, la Techirghiol, în preajma părintelui Arsenie Papacioc, la Recea, în preajma părintelui Ioan Iovan, la Sîmbăta de Sus, în preajma părintelui Teofil Părăian, la Cernica, lîngă părintele Argatu, la Sihăstria Rarăului, lîngă părintele Ioan, ori la Bucuresti, la biserica „Sfîntul Silvestru“, ascultînd predica părintelui Galeriu. Acestia erau, pentru mine, duhovnicii românilor. De atunci, rîndurile s-au rărit... despre o parte dintre ei vorbim astăzi la trecut. Este, de aceea, cu atît mai important să-i cercetăm pe cei pe care Dumnezeu îi mai lasă încă printre noi.

„Taina albastrului de Voronet se păstrează întreg în limpezimea ochilor părintelui Iustin“

În preajma chiliei părintelui Iustin, de dimineata pînă noaptea tîrziu, ciorchine de oameni. Oameni în cărucioare cu rotile, oameni loviti de viată... Am zăbovit pînă după miezul noptii în pridvorul din fata sălii de mese; alături, cîtiva călugări tineri depănau întîmplările zilei; felul cum vorbeau, voiosia din glas, mi-au adus în minte anii studentiei... Spre ora unu noaptea, părintelui i se aduce o tavă acoperită, pe care era, cred, putină mîncare. Se face curat în chilie, după zecile de oameni care i-au călcat pragul în acea zi. Cu alte cuvinte, se pregăteste locul pentru ziua următoare. Merg să mă culc după două noaptea si, dimineata, în fata chiliei, acelasi ciorchine de oameni. „Alte măsti, aceeasi piesă“. Ce puternic trebuie să fii pe dinlăuntru spre a putea primi atîtea confesiuni, ce asezare a duhului trebuie să ai pentru a da fiecăruia răspunsul eliberator. Am plecat atunci de la părintele cu gîndul că am să revin. Am reusit să ajung abia anul acesta (n.r. - 2004) în una din zilele lui februarie. Stiam că pe zece, părintele îsi sărbătorise ziua de nastere. Mă întreb cum arată o astfel de zi la un om care, prin tunderea în monahism, si-a schimbat numele si care, prin depunerea celor trei voturi - al sărăciei, al ascultării si al castitătii - a renuntat la ceea ce noi numim „viata lumii“. Înclin să cred că arată ca oricare alta din zile. Am regăsit mănăstirea la deplina ei formă. Zidul de piatră, clopotnita, clădirea stăretiei terminate, pictura exterioară a bisericii finalizată. Ea m-a dus cu gîndul la traditia ctitorilor moldoveni, ajunsă la apogeu în epoca lui Petru Rares, de a împodobi cu pictură bisericile si în exterior. Sorin Dumitrescu a consacrat acestui subiect un întreg volum, apărut la editura Anastasia. Iar dacă mesterii de azi au pierdut taina albastrului de Voronet, el se păstrează întreg în limpezimea ochilor părintelui Iustin, taină a prezentei duhului printre noi. Mă asteptam să găsesc, în miez de iarnă, mai putină lume dornică să treacă pragul chiliei lui, dar m-am înselat. Abia după patru ore am reusit, cînd mi-a venit rîndul, să stau, fată către fată cu părintele. Pe holul din fata chiliei două tinere cu fuste pînă-n pămînt si cu ochii aplecati peste paginile cărtii de rugăciuni, o doamnă de la Constanta, un student la teologie, un preot de la Tîrgu Mures, două doamne de la Sibiu, o bătrînă a cărei fată, măritată, nu poate avea copii si care a venit să ceară sfat, alte cîteva perechi. Vizualizînd, în memorie, zecile de oameni pe care i-am întîlnit la chiliile duhovnicilor amintiti mai sus, pot face „portretul robot“ al cîtorva categorii de credinciosi care caută apropierea marilor duhovnici. Între ei, tinerele fete, cu pulovere largi si fuste lungi, de obicei studente la Teologie (la sectiile de teologie-litere, teologie-patrimoniu sau teologie-asistentă socială) care vor preda religia în scoli, vor restaura icoane sau vor îngriji bolnavi, tinere familii care caută rădăcina crestină a relatiei care-i uneste si „sporul casei“, oameni aflati în grea suferintă, bătrîne ai căror fii sau fiice au pornit pe căi lumesti si care caută sfat, oameni de afaceri care caută binecuvîntare si ajutor de la Dumnezeu în ceea ce fac, persoane care vor să plece la muncă în străinătate si care asteaptă un cuvînt de la părintele, înainte de a porni printre străini.

Pledoarie doar pentru drepta credintă si pentru neimplicarea în miscarea ecumenică

Am sentimentul că mă aflu la usa unui cabinet medical; Hristos este adevăratul doctor al sufletelor si al trupurilor si cei ce au primit harul preotiei lucrează în numele lui. Dar asa cum în viata laică oamenii stiu să ajungă la doctorii cei mai buni, asa si în viata crestină mirenii simt la care duhovnic să alerge cînd au un necaz. Harul este peste tot si har au toti preotii, dar harul, îmi mărturisea părintele Ioan de pe Rarău, devine lucrător doar în rugăciune si în Sfintele Taine. Se întîmplă un lucru interesant: pe hol, în asteptare, ti se pare că cel care se află atunci în chilia părintelui stă nepermis de mult, dar cînd intri constati că, în prezenta lui, timpul este, parcă, suspendat. Asa am pătit si eu... o jumătate de oră a fost timpul în care abia am pus început bun dialogului nostru. Îmi pregătisem, constiincios, o serie de întrebări, doream să port discutia asupra anumitor teme care mi se par de maximă importantă. Dar nu tot ce-mi apare mie ca fiind important este cu adevărat, iar părintele a stiut să puncteze discutia asa că, truditele mele întrebări si-au găsit răspunsurile sub forme pe care nu le bănuiam. Am înteles, după ce am iesit de la părintele că, alături de obstea pe care o păstoreste, el dă seamă de adevărata măsură, de măsura etalon a Ortodoxiei, si că răspunsurile, sfaturile, nu-si ating tinta dacă cel ce le aude nu a înteles felul de a fi a celor de aici. O privire a părintelui, o tăcere prelungită între două fraze, gestul apăsat prin care te unge cu mir făcîndu-ti semnul sfintei cruci pe frunte si pe mîini, iată adevăratul discurs. Mi s-a certificat încă odată faptul că lucrurile cu adevărat importante nu se pot comunica decît celor care le stiu deja.
Pe de altă parte, pot afirma că am intrat la el pregătit pentru că, în atîtea ore de asteptare, am avut timp să citesc textele afisate, în exterior, pe peretii chiliei. De la programul după care trebuie să se desfăsoare o zi din viata unui crestin, la felul cum trebuie să ne comportăm cu copiii nostri, de la lucrurile pe care trebuie să le evităm spre a nu fi opriti de la sfînta împărtăsanie (mărturisesc faptul că lista m-a cam pus pe gînduri) la ce înseamnă să fii ateu. Poti fi botezat, poti fi bun cu cei din familie si din jurul tău, corect la serviciu, atent, elegant, instruit, dar dacă nu asezi toată truda ta de zi cu zi sub semnul relatiei cu Dumnezeu-omul, cu Iisus Hristos, esti, se afirmă în acele pagini, ateu. Cele cîteva zeci de rînduri sînt, de fapt, o radiografie a lumii în care trăim; reliefînd cum ar trebui să fim, ele conturează în fiinta fiecăruia dintre noi prăpastia ce ne separă de o dreaptă vietuire crestină. Asa că, dacă le citesti cu atentie, asa cum am procedat eu, si dacă ai si o cunoastere a lumii la care ele se referă (dacă nu ai venit la părintele orbit doar de necazul tău si dacă îti asumi pozitia de cetătean al planetei), ai sansa să intri în chilia lui cu cateheza făcută. O serie din întrebările mele si-au găsit astfel răspunsul chiar înainte de a fi puse. Mai mult, în stînga usii chiliei, poti citi cîteva scurte texte alese din paginile lăsate de marii trăitori ai Ortodoxiei, o pledoarie pentru păstrarea nealterată a dreptei credinte si pentru neimplicarea în miscarea ecumenică.
Am păsit asadar pragul întelegînd că mă aflu aici, la mănăstirea cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, într-un bastion al Ortodoxiei; si de bună seamă că avem nevoie de astfel de cetăti întărite, într-o vreme în care se reasează temeiurile economice si spirituale ale Europei si ale lumii întregi, într-o vreme a noii „ordini mondiale“.

„Perioada comunistă a fost un bine prin faptul că a izolat acest popor de putreziciunea lumii“

Pe părinte l-am găsit stînd într-un jilt, înconjurat de pachetele lăsate de credinciosi. M-a invitat să iau loc pe scaunul asezat în spatiul rămas liber în mica chilie de monah. Patul, rafturile cu cărti, masa pe care asează pomelnicele si de pe care sună, la răstimpuri, telefonul, icoanele, soba - interiorul clasic al monahului crestin ortodox pornit către cer pe calea deschisă de Mîntuitorul Hristos. Gîndul mă duce la chilia părintelui Cleopa de la Sihăstria (devenită astăzi muzeu) ori la aceea a părintelui Ioan de la Sihăstria Rarăului. Aceeasi atmosferă, acelasi duh le uneste, în adînc, aceeasi bună asezare pe calea desăvîrsirii crestine, asezare ce trage perdeaua peste confortul lumii de azi, spre a deschide perspectiva unui modus vivendi în care postul si rugăciunea mosesc nasterea din nou, metanoia. Dialogul pe care l-am avut nu poate fi înteles pînă la capăt decît dacă-l cunosti, dacă-i stii felul de fiintă. A lucra pentru ceilalti, mi-a spus ca răspuns la nelinistea mea de a nu mă risipi în social, „este a lucra pentru Dumnezeu, iar a lucra pentru Dumnezeu este a lucra pentru mîntuirea ta. Monahul este crestinul desăvîrsit; rugăciunea lui este pentru toată suflarea si fără rugăciunile monahilor lumea aceasta s-ar risipi. Mireanul este între ciocan si nicovală, iar marea masă de crestini a ajuns, din păcate, o masă de manevră. Bineînteles că rădăcinile sînt mai adînci si ele merg, în Europa, pînă la Revolutia franceză si mai adînc. Pentru a iesi din situatia actuală ne trebuie oameni de jertfă, oameni care să fie gata să se jertfească pentru Adevăr!“ Nu Dumnezeu hărăzeste acesti oameni?... „Îi hărăzeste Dumnezeu, dar ei trebuie si formati; trebuie să existe o miscare care să ne trezească în inimi sentimentul prestigiului de a fi om si de a apartine unui neam. Cu toate jertfele pe care le-a implicat, putem spune acum că perioada comunistă a fost un bine prin faptul că a izolat acest popor de putreziciunea lumii. Iar acum, după 1989, multi s-au folosit de darurile noastre crestine, de toleranta, de bunătatea, de buna cuviintă a noastră pentru a ne domina. Ne putem salva dacă recuperăm starea spirituală pe care o avea acest neam acum 200 de ani. Si pentru aceasta, repet, ne trebuie oameni de jertfă“.

Învăluirea în tăcerea duhovnicului suspendă parcă timpul

Mă uit la telefonul de pe masă si spun: lumea de azi nu mai poate fi concepută fără telefonie. „Asa este, dar ei ne fac să credem că lumea de astăzi nu mai poate exista nici fără telefonie mobilă, nici fără internet, nici fără calculator, nici fără televizor, fără atîtea si atîtea altele. Toate ne sînt prezentate ca fiind indispensabile nouă, dar, vai, în spatele lor se ascunde altceva, se ascunde încercarea de a îngrădi libertatea omului, de a-i pierde sufletul“. Se asterne tăcerea. Este un privilegiu să ajungi să fii învăluit în tăcerea părintelui. La un moment dat, se aud bătăi în usă si de pe hol, apoi prin usa întredeschisă, străbate vocea unui bărbat (tînăr întreprinzător, după marca masinii ale cărei chei le frămînta în mînă). Mă uit la ceas... cînd au trecut atîtea minute? Mă ridic, primesc pecetluirea cu mir si dau să sărut mîna părintelui. Si-o retrage discret si gîndul mă duce la un articol semnat de Theodor Baconski, în care se afirma că ierarhii ar trebui să refuze să li se sărute mîna, în afara gesturilor liturgice, care tin de cult. Ies din chilie, nu înainte ca privirile mele să se întîlnească cu cele ale părintelui si nu înainte de a primi, cadou, cîteva exemplare din ultimul număr (al patrulea) al revistei de înnoire duhovnicească a mănăstirii, fondată de protosinghelul Iustin Pîrvu. Pe ultima pagină, în caseta de redactie, stă scris: „toată răspunderea pentru opiniile exprimate revine autorilor“. Pentru cei care n-au avut încă prilejul să răsfoiască revista îmi permit să fac cîteva consideratii. Părintele Iustin semnează articolul „Vocea noastră“. „Cauza pentru care Dumnezeu a îngăduit ispitele si încercările la care a fost supus neamul nostru - afirmă el - sînt păcatele neascultării noastre. Am urmărit în cei aproape 100 de ani acestea, de la primul si al doilea război mondial, cu toate implicatiile de pînă astăzi: nesinceritatea, indiferentismul, trîndăvia, nestatornicia si alte mari neajunsuri... Ceea ce sapă la rădăcina răutătilor este mîndria, care ne desparte de dragostea lui Dumnezeu. Toti sfintii s-au socotit nevrednici de Dumnezeu si si-au arătat vrednicia care constă în smerenie“. Revista este o pledoarie pentru păstrarea Dreptei Credinte, pentru păzirea legii lui Dumnezeu, pentru actualitatea Sfintelor Canoane (care par aspre doar asezate alături de starea duhovnicească nefirească în care trăim), pentru renuntarea la compromisurile pe care le implică dialogul ecumenic, pentru sfintenia Bisericii Ortodoxe. „Biserica (adunare - din greceste) cea sfîntă si adevărată se restrînge la cei ce mărturisesc si trăiesc drept, la cei ce sînt oameni ai lui Dumnezeu (căci «cunoscut-a Domnul», nu oamenii, ci «pe ai Săi», iar restul formează pleava)“. Asadar, unul este grîul si alta este neghina. Cei ce vor să cîstige pretiosul mărgăritar al mîntuirii, pe Hristos, trebuie să trăiască în chip drept în Biserica Lui, păzindu-se să nu se molipsească de scăderile celorlalti, „căci trebuie să fie si între voi si eresuri, ca să se învedereze între voi si cei încercati“. „Nevoia de acum, punctează ieromonahul Lavrentie, este să ascultăm glasul lui Dumnezeu, care nu-i la televizor, la radio, pe internet sau prin ziare sau în piete (bine-ar fi să fie!), ci întru liniste, întru bunătate, întru dragoste, în rugăciuni simple, în slujbele Bisericii pline de pace, în scrierile Sfintilor Părinti... Nu dibăcia în cuvinte dă putinta de a despica tainele cele dumnezeiesti, ci ochiul mintii curat de patimi si de viclesug, în stare să străbată tainele cele luminoase si orbitoare pentru cei cu vederea slabă, ale lui Dumnezeu“.
Revista stă mărturie asupra faptului că felul de fiintă al părintelui a dat roade, că ucenicii lui au început să crească duhovniceste, mărturisind Adevărul. Părintele Iustin, asemeni tuturor marilor duhovnici, nu poate fi înteles pînă la capăt decît împreună cu obstea pe care o păstoreste. De obicei, oamenii care vin prima dată la mănăstire întreabă, grăbiti, unde este chilia părintelui, lăsînd să se înteleagă faptul că nu-i interesează altceva, altcineva. Am procedat si eu, cu ani în urmă, la fel. Dacă citesti însă revista de înnoire duhovnicească a mănăstirii „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil“ de la Petru Vodă, întelegi că obstea de acolo este după chipul si asemănarea părintelui, că ea mărturiseste într-un glas Adevărul si că, în clipa în care Dumnezeu îl va chema la El pe părintele Iustin, ucenicii vor fi, pe mai departe, mărturisitori în duhul Adevărului. Si aceasta pentru că mărturisirea lor îsi are rădăcinile în mostenirea lăsată de Sfintii Părinti si de toti cei care au trăit Adevărul în Hristos, lungul sir al cuviosilor Ortodoxiei. Fată de unul dintre ei, părintele Iustin Popovici (1894-1979), staret al mănăstirii Sfintilor Arhangheli din Valievo, Serbia, părintele Iustin Pîrvu afirmă: „Dacă nu vom mărturisi Adevărul si Ortodoxia după învătătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mîntuim“. Categorice cuvinte, asa cum categorice sînt toate cuvintele părintelui, asa cum categoric este tonul revistei pe care a fondat-o. El este vîrful icebergului de care se vor sparge multe erezii ale vremii noastre.

Iesirea din statistică

Pentru cei care stiu să navigheze pe internet dau trei adrese copiate de pe unul din textele afisate pe peretele chiliei: www.ortodoxia.go.ro, www.mirem.home.ro, www.ortodoxinfo.com. Am deschis doar prima adresă si am avut surpriza să aflu realităti din viata Bisericii si din gîndirea marilor trăitori români pe care nu prea le-am găsit în cărti si reviste. De aceea, dincolo de ceea ce am reusit (sau nu) să vă transmit prin aceste rînduri, vă invit la lectură. Si pentru că acest articol a fost prilejuit de vizita la părintele Iustin, voi încheia cu cîteva cuvinte ale lui: „Om din marea societate este si monahul venit în mica societate a unei mănăstiri. «Dotat» cu aceleasi defecte sufletesti, el si le cultivă în obstea în care intră. Ca si în domeniul militar, obstea este o adunătură din toată lumea. Bun a fost afară, bun este si înăuntru, după cum glăsuieste un proverb chinezesc: «Omul bun, în zile rele, e tot bun ca-n zile bune». Primesti un tînăr si, după o verificare de un an doi sau mai mult, îl recomanzi pentru îmbrăcare sau rasoforie. Mergi mai departe - o tundere în monahism, o diaconie sau o preotie. În postura aceasta se uită pe sine, devine mare sfătuitor, îndrumător, doritor de locuri sfinte, de o bursă în străinătate. Ajuns acolo învată engleză, germană, franceză si o scolastică protestantă. Începe să lepede sutana, dulama, sosit în tară se vrea autor de cărti, publicist, masină la scară, un salariu doldora, un sobor select, o predică frumoasă, o masă sofisticată - «pace tuturor»! Prostimea ascultă, fiecare se întoarce acasă, la mizeria cunoscută, într-o familie schilodită si nimeni nu-l mai cercetează în lipsurile lui. Si asa cum spune zicala românească: «Toate-s bune si frumoase de la care ne tragem foloase». Si cine este el, de fapt, de unde a odrăslit? Nu-i decît fiul tăranului nostru smerit, credincios, răbdător, ascultător pînă la moarte si moartea pe altarul luptelor de la Podul Înalt, Războieni, Mărăsesti, Oituz, Odessa, Harkov, Crimeea, Pitesti, Gherla, Aiud, pînă în zilele noastre. Tăranul acesta luptă si trebuie acum să lupte cu cei care vor să ne fure si sufletele prin «buletinele electronice»“.
Mă gîndesc la părintele Iustin, la pledoaria pe care o sustine cu fapta, si gîndul îmi zboară înapoi cu mai bine de jumătate de veac, cînd un trăitor ca sfîntul Daniil Sihastru primea la sfat pe voievodul tării, pe Stefan Cel Mare si Sfînt, cînd măsura Duhului, făcută sensibilă prin gura pustnicului, hotăra buna asezare a tării, în vremuri care erau, atunci ca si acum, tulburi si repede surpătoare de tări. Pe de altă parte, atunci ca si acum, usa chiliei marilor duhovnici pe care ni i-a lăsat Dumnezeu este deschisă, si pe pragul ei putem păsi toti, „de la opincă pînă la vlădică“. Dar, din mîndrie, din slava de sine, cei mai multi dintre noi nu ne ridicăm la puterea acestei vrednicii. Venim, cu felul nostru de fiintă si avem orgoliul de a pune o pecete pe lume, fără să întelegem că, în adînc, Lumea pune o pecete pe noi. Oameni ca părintele sînt trimisi de Dumnezeu pentru a ne trage de mînecă si a ne ajuta să iesim din simpla statistică, din turma obiectelor umane, spre a deveni subiecte în stare să-si sume libertatea si Adevărul. Scris este: „Veti cunoaste Adevărul si Adevărul vă va face liberi!“

Articol afisat de 3309 ori  |  Alte articole de acelasi autor  |  Trimite mesaj autorului
(MN)
Adaugă comentariul tău la acest articol Comentarii la acest articol:
Nu există nici un comentariu la acest articol
Stiri Locale Stiri Locale
Stiri Sport Stiri Sport
Stiri Alte Titluri Stiri Alte Titluri
Stiri, informatii, cursul valutar, datele meteo, horoscop, discutii, forum.
Webdesign by webber.ro | Premium UK domain names
©2003-2006 Drepturile de autor asupra intregului continut al acestui site apartin in totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totalĂŁ sau partiala a materialelor este permisa numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.
Grupului de Presa Accent SRL - societate in insolventa, in insolvency, en procedure collective