Domnul Nichita la umbra PĂŁrintelui Iustin

RĂŁtĂŁciti ĂŽn traditie


Ca-ntr-un basm ĂŽntrupat din lacrimile cerului, centrul Pietrei a avut, miercuri searĂŁ, sclipiri initiatic dezĂŽmblĂŽnzite de operĂŁ imperfectĂŁ...
Ploua rece peste oras si ploaia ĂŽncepuse mai ĂŽnainte ca o mĂŽnĂŁ de copii frumosi, de la Liceul de ArtĂŁ, sĂŁ facĂŁ una nefĂŁcutĂŁ de ingratii adulti. Au visat, au ĂŽndrĂŁznit si ne-au dat nouĂŁ (cĂŽtiva nĂŁscuti mai devreme, care „tin“ si 31 martie ĂŽn rĂŽnd cu sĂŁrbĂŁtorile) sĂŁ respirĂŁm adĂŽnc din Nichita StĂŁnescu. Un spatiu nefiresc de generos, din „bara“ aia pĂŁcĂŁtoasĂŁ de peste drum de statuia lui Stefan cel Mare, spatiu dominat de o copie a spadei Voievodului cel Drept si Credincios lucratĂŁ din cel mai bun otel de Toledo, si o fundatie discretĂŁ (precum „umbra unei idei“, poftim, dragĂŁ Eugen UrzicĂŁ!) au dat, apoi, clipelor contur. Ne-am amintit cum Domnul Nichita s-a bĂŁtut cu limba românĂŁ ĂŽntru slujirea si dĂŁinuirea ei si am regĂŁsit rĂŁzvrĂŁtirea. S-au rostit simplu versuri de geniu si am vrut sĂŁ strigĂŁm ĂŽngerilor cĂŁ sinele menirii nu-i o povarĂŁ. Ne-am ĂŽntrebat cine si pe unde - de-a lungul, de-a latul si de-adĂŽncul patriei noastre - mai numĂŁrĂŁ public 77 de ani de la nasterea Domnului Nichita si am cĂŁzut de acord cĂŁ inimile fratilor sĂŁi sĂŽrbi nu se aud ĂŽn România. Apoi, ĂŽncĂŁ o datĂŁ, ne-am luat o-ratia de Finish din Epica Magna. Da, a alergat atĂŽt de repede ĂŽncĂŽt ochiul rĂŁmas ĂŽn urmĂŁ singur l-a vĂŁzut cum se subtia - „dungĂŁ mai ĂŽntĂŽi, linie apoi, nobil vid strĂŁbĂŁtĂŽnd nimicul, rapidĂŁ parte neexistĂŽndĂŁ traversĂŽnd moartea“... Si au rĂŁmas cuvintele. Si necuvintele. Si limba românĂŁ. Iar, prin ele, Domnul Nichita trĂŁieste. Motiv suficient pentru a nu ne sfii sĂŁ cĂŁlcĂŁm apĂŁsat pe memoria teroristilor autohtoni care au respins formalitatea de a-l sustine la Nobelul pentru literaturĂŁ. MĂŁ uitam, miercuri searĂŁ, ĂŽn ochii frumosilor copii si le sorbeam cu nesat emotia. Voiam sĂŁ le spun cum eu, dacĂŁ ĂŽnchid putin ochii, revĂŁd liceeni bolnavi de Nichita, de-acum 30 de ani. Dar nu eram ĂŽn stare sĂŁ le tulbur visarea. O binemeritau, trudiserĂŁ pentru ea, necĂŁlĂŁriti de vreun profesor de-odinioarĂŁ, care persecuta elevii pe motiv cĂŁ el nu iubea poetul si „nu ĂŽntelegea neĂŽntelesul atunci cĂŽnd nu exista ĂŽnteles“.
Azi, ĂŽnsĂŁ, mĂŁ ĂŽncumet sĂŁ adĂŁug ceva la visarea lor: pe Domnul Nichita, depĂŁnĂŽnd „noduri si semne“, la Petru VodĂŁ, la umbra caldĂŁ a Marelui Duhovnic. Poetul a reinventat limba românĂŁ cĂŽnd peste român bĂŁtea frig de singurĂŁtate; PĂŁrintele a reinventat românul - la vremea cĂŽnd biserica ortodoxĂŁ se apucase de explorat cĂŁrĂŁri comerciale - si i-a oferit românului o cheie: cheia deslusirii ireversibile a drumului spre CredintĂŁ. Limba si Credinta - poate ceva fi mai simplu si mai frumos de-atĂŽt?... În decembrie 1983, dupĂŁ ce la un birou de stare civilĂŁ fusese ĂŽnregistrat decesul poetului, s-a spus cĂŁ a ĂŽncetat sĂŁ batĂŁ inima pĂŁmĂŽnteanĂŁ a lui Mihai Eminescu. Între timp, ne-am dat seama cĂŽt de viu e Domnul Nichita - inima lui bate prin cuvinte, prin necuvinte, prin limba romĂŽnĂŁ. Mai departe, fĂŁrĂŁ teama cĂŁ „strig si nu se-aude“, fĂŁrĂŁ apĂŁsarea cĂŁ „mĂŁrile din nou sĂŽnt ude“, vĂŁ spun drept, sĂŁ n-avem discutii mai tĂŽrziu: PĂŁrintele Iustin e vesnic! Vesnicia Lui e pe acest pĂŁmĂŽnt, nu dincolo. Pentru cĂŁ noi aici, pe acest pĂŁmĂŽnt, nu dincolo, ne trĂŁim Credinta ĂŽn limba noastrĂŁ, dupĂŁ cum si ĂŽn limba noastrĂŁ ne trĂŁim Credinta. Sensibili la mĂŁretia PĂŁrintelui, si ĂŽngerii striga-vor de aceastĂŁ datĂŁ: „Sinele menirii nu-i o povarĂŁ!“ „DupĂŁ aceea, fĂŁrĂŁ dupĂŁ aceea...“