Traditiile si istoria muntenilor au fost adunate ĂŽntr-un muzeu

• la Grupul Scolar „Mihail Sadoveanu“ Borca s-a deschis un muzeu etnografic

Grupul Scolar „Mihail Sadoveanu“ Borca detine, de la mijlocul acestei luni, un muzeu etnografic. La deschiderea oficialĂŁ, directorul scolii a declarat cĂŁ „este un moment deosebit pentru comunitate, ĂŽn care crĂŽmpeile de istorie socialĂŁ si nationalĂŁ sĂŽnt rememorate“. Elevii clasei a X-a A, ĂŽmpreunĂŁ cu diriginta Dumitrina Iosub au prezentat un scurt program artistic, apoi fiecare si-a exprimat opiniile. Initiatorii acestui muzeu sĂŽnt prof. Daniel Calu, Dumitrina Iosub, Cristina Marcoci si Dumitru BĂŁlĂŁcianu. „Este un moment special, unic pentru scoala noastrĂŁ, un loc unde omul se regĂŁseste pe sine, un loc unde trecutul se ĂŽmbinĂŁ cu prezentul si viitorul. Fiecare dintre noi se regĂŁseste ĂŽn trecut, ĂŽn acest loc unde timpul s-a oprit ĂŽn loc. Sper ca tot mai multi elevi sĂŁ viziteze acest loc si sĂŁ nu-si uite traditia si obiceiurile“, a spus initiatorul proiectului, Daniel Calu.

Arc peste timp

„Totul a ĂŽnceput cĂŽnd ne-a venit ideea ĂŽnfiintĂŁrii unui muzeu ĂŽn incinta liceului din Borca. Am ĂŽnceput timid, mai ĂŽntĂŽi ĂŽntr-un colt, apoi pe holul scolii, terminĂŽnd apoi ĂŽntr-o ĂŽncĂŁpere care o sĂŁ fie destinatĂŁ comorilor din trecut. Si asa, cĂŁutĂŽnd prin colbul trecutului mi-am amintit de perioada copilĂŁriei mele, cĂŽnd mama mĂŁ trimitea ca pe Scufita Rosie, la bunica cu mĂŽncare“, a spus profesoara Dumitrina Iosub. Si povestea copilĂŁriei a curs lin, amintind de Mos Loghin, vestit pe meleagurile BorcĂŁi pentru straiele populare pe care le purta mereu, mustata mare si brĂŽul lat cu care se ĂŽncingea si sub care tinea mereu frunza, trisca si fluierul. „Eram toti buluc dupĂŁ el, ca alaiul lui Ion CreangĂŁ la urat si-i spuneam: «Mos Loghin, ne cĂŽnti si nouĂŁ?» Si el se oprea ĂŽn crucile ulitelor, ne ĂŽntreba din ce sĂŁ ne cĂŽnte si se apuca de cĂŽntat de rĂŁsuna satul. Frumus era si cĂŽnd mĂŽncarea nu mai ajungea la destinatie, cĂŽnd plecau si mama si bunica ĂŽn cĂŁutarea mea, pe drumuri diferite si eu nu eram de gĂŁsit. Era prea frumos ĂŽn cĂŁsuta pĂŁpusilor si a jocurilor copilĂŁriei. Pe la jumĂŁtatea noptii, cĂŽnd ajungeam acasĂŁ, mama apĂŁrea ĂŽntotdeauna cu urzica pregĂŁtitĂŁ dupĂŁ usĂŁ si mĂŁ bĂŁtea de crestea unde dĂŁdea, ca aluatul. Ca pe vremuri, trec pe aceeasi ulitĂŁ tĂŁcutĂŁ, tristĂŁ ĂŽn nostalgia ei. Copii dacĂŁ mai sĂŽnt, stau ĂŽn fata computerului si a televizorului, se joacĂŁ jocuri violente, ĂŽsi fac cont pe Facebook, ĂŽsi scriu mesaje cu litere mari si prescurtĂŁri. La casa bunicii e pustiu, doar vorbele ei ĂŽmi stĂŁruie ĂŽn minte: «Mai stati, cĂŁ o sĂŁ vreti sĂŁ veniti si n-o sĂŁ mai aveti la cine», cĂŽnd noi spuneam cĂŁ n-avem timp, dar timp sĂŁ stĂŁm la «livizor» - vorba bĂŁtrĂŽnei, aveam“, a povestit profesoara Dumitrina Iosub, amintindu-si de copilĂŁria sa.

Regrete

DascĂŁlul a mai „cĂŁutat“ prin cele vremi trecute si a mai spus cĂŁ bunica sa nu a avut niciodatĂŁ curent electric si le spunea cĂŁ televizorul stricĂŁ ochii. Vedea sĂŁ citeascĂŁ Psaltirea la 85 de ani, fĂŁrĂŁ ochelari, iar mĂŁtĂŁniile le fĂŁcea pe lut, deoarece nu te rogi la podele ci te rogi la pĂŁmĂŽntul care ne tine. În Borca trĂŁieste nea Ion RopoticĂŁ, mester fĂŁurar ĂŽn lemn, acum la venerabila vĂŽrstĂŁ de 85 de ani. În ciuda anilor adunati pe umeri, munteanul mai sculpteazĂŁ ĂŽn lemn si nu se lasĂŁ pĂŽnĂŁ nu face o troitĂŁ sau vreo stranĂŁ, strĂŽngĂŽnd averi ĂŽn cer. Singura avere erau trei casete ĂŽn care erau filate toate lucrĂŁrile lui si le tinea la loc de cinste, lĂŽngĂŁ icoane si Dumnezeu. „N-a ĂŽngropat talentul, dar ce folos cĂŁ prea putini au ĂŽnvĂŁtat «graiul» lemnului! Acum tĂŽnĂŁr ĂŽn bĂŁtrânetea lui, ar vrea sĂŁ mai ĂŽnvete ucenici, dar nimeni nu mai este amator de treabĂŁ. Tinerii au alte preocupĂŁri. Si tot asa vorbind cu un domn profesor cĂŁruia nu-i e rusine sĂŁ poarte hainĂŁ de suman si cĂŁciulĂŁ de astrahan, mi-a povestit cĂŁ vesmintele de nuntĂŁ erau costumele populare. Acum pe copiii sĂŁi ĂŽi ĂŽmbracĂŁ frumos, româneste, de parcĂŁ SmĂŁrĂŁndita si Ion CreangĂŁ ar mai fi printre noi. MĂŁ ĂŽntreb cĂŽti dintre noi mai folosim lĂŽna si cĂŽnepa pentru haine? Îmi amintesc de pĂŁrintii mei, dascĂŁli amĂŽndoi, care ĂŽmi povesteau cĂŁ pe vremuri ĂŽn sat erau doar preotul si dascĂŁlul respectati, poate cĂŁ erau singurii mijlocitori cĂŁtre tainele sfinte si acum se mĂŽndresc si au acelasi respect cu elevii lor. Este singura avere ce le-a fost datĂŁ ĂŽn viatĂŁ! Se spune cĂŁ acolo unde este averea ta este si inima ta. Si eu sĂŽnt dascĂŁl si eu am acelasi «defect» - sĂŁ mĂŁ ĂŽntĂŽlnesc cu elevii si sĂŁ mĂŁ mĂŽndresc cĂŽnd spun: «a fost elevul meu»! Dar cine nu stie «truda ce stĂŁ ĂŽntr-un bob de sare, sĂŁ stea deoparte!». Ar trebui sĂŁ nu ne uitĂŁm rĂŁdĂŁcinile, pentru cĂŁ fĂŁrĂŁ rĂŁdĂŁcini ne spulberĂŁ vĂŽntul. Îi ĂŽndemn pe elevii mei sĂŁ strĂŽngem comori, nu pe pĂŁmĂŽnt unde le mĂŁnĂŽncĂŁ molia si rugina, si sĂŁ stim care ne sĂŽnt adevĂŁratele valori si sĂŁ le pretuim!“, a mai spus Dumitrina Iosub.