Flãmînd si digitalizat
La vita e bella
• Principala activitate economicã a fiecãruia dintre cei care vietuiesc în România este aceea de a lua banii altcuiva. Pe fatã sau pe dos. Pe la colturi de stradã, militienii stau la pîndã pentru a demonstra prim-menestrelului cã îsi meritã „fonctia“ si cã încã mai sînt în stare sã beleascã cu succes populatia. Reprezentantii prestatorilor de servicii se înghesuie la poartã asteptînd sã-ti confiste ultimul leut. Omul cu foncirea e si el pe aproape, cu servieta plinã cu registre, foi pline de calcule complicate si nelipsitul chitantier. Toti invocã preceptele si litera legii si amenintã cu executarea. Unii au fãcut din asta o meserie. Ei se numesc executori; financiari, judecãtoresti, bancari, lingurari sau cãldãrari. ÃŽn functie de ce executã. ÃŽn lipsa temeiului legal, un cersetor revendicã cu obstinatie si el ceva din putinul de care dispui, iar pe lîngã tarabe, un hot de buzunare simte în nãri adierea golasã a portofelului subnutrit. Statul si bãncile nu se lasã mai prejos si, prin constrîngerea rezultatã din aplicarea unor legi idioate, gîndesc doar cum sã-ti ia toti banii si cîte ceva din bãtãturã; sau, dacã se poate, chiar bãtãtura; si, mai ales, coperisul de deasupra capului. De ce ne vor toti cu capul în ploaie? Si dacã se poate, gol...!
• Harnici, asa-zisii administratori ai parcãrilor cu platã din urbe au si ei un temei legal în virtutea cãruia patruleazã temeinic aplicînd cu entuziasm sanctiuni (i)mobilizatoare care depãsesc de o sutã de ori taxa impusã. Asta în timp ce iarna nu poti deschide portierele de nãmetii ce cotropesc asa zisele parcãri, iar vara cobori din masinã pe cãlcîie sperînd cã apa nu-ti va cotropi ciorapii. „Ce sã facã?“ m-a apostrofat cineva multumit si împãcat cu jecmãneala trîntorilor ce se plimbã cu masina plinã de pripoane. Cum adicã, ce sã facã? Sã dea cu lopetile la omãt si sã strîngã cu ibricul si mãturicea apa din locurile plãtite de cel care stã zece minute si achitã pentru treizeci, de pildã. Sau care, neavînd bani potriviti, pune optzeci de bani sau un leu pentru jumãtatea de orã care costã 0,75 lei. Ca sã nu mai vorbim de o micã si simplã confuzie care face ca dupã orele taxabile sã se adune o sumedenie de bani. Sã luãm, de pildã, un exemplu concret. La intrarea în Piata mare, în dreptul ochilor, pe aparat, inscriptia care anuntã programul de lucru al înghititorului de bani: luni - duminicã, orele 8 - 18. Dacã ar ridica ochii la ceruri, pãcãlitul ar vedea, undeva aproape de nori, în partea cea mai de sus a unei pancarde albastre, scris cu litere ca în contractele bãncilor, programul adevãrat: luni - vineri 8 - 18, sîmbãtã - duminicã 8 - 14. De la ora 14 la 14,30, 37 de cetãteni de bunã credintã (i-am numãrat) au lãsat cîte un leu în schimbul unei hîrtii fãrã valoare. Randamentul este foarte bun, dacã ne gîndim cã la noi putini sînt cei ce cîstigã 74 de lei pe orã. Procedeul este identic cu cel al pomenitelor bãnci, în contractele cãrora descoperi ulterior, dupã ce ajungi acasã si îti pui ochelarii, tot felul de clauze nebãnuite si împovãrãtoare. Acest stil de pãcãlealã a devenit clasic în România, iar justitia, singura care are puterea sã corecteze si sã amendeze asemenea anomalii, le ignorã. Ce sã-ti fac, dacã esti prost? Te-am pãcãlit! Hã, hã, hã!... ÃŽn virtutea unei asemenea judecãti, putem constata cã tara noastrã este într-adevãr plinã de prosti, cum le place guvernantilor sã creadã. ÃŽntr-un fel au dreptate, dacã ne gîndim cã 37 de insi în treizeci de minute reprezintã o proportie cel putin îngrijorãtoare. O asemenea afacere prosperã, cu investitii minime si cîstiguri imense, care, la fel ca si în domeniul bancar, sfideazã bunul simt si, mai ales, buna credintã, mai greu de gãsit.
• Menestrela turismului si dezvoltãrii organice constatã cã am devenit o tarã de regalisti (prosti sîntem deja, precum ati vãzut mai sus) si ne acuzã de ipocrizie. De fapt, madama ne acuzã de tot felul de lucruri, ca si idolul ei cotrocenizat care se viseazã martir si, oripilat de obedienta si mefienta monarhicã, jinduie dupã un Petru Groza; cu pistol. ÃŽn curînd ne va acuza - dacã nu a si fãcut-o deja - cã mai si trãim.
• Sã nu ai treabã cu spitalul, zice tot omul care încã mai stã pe picioare. Dar, din pãcate, putini sînt cei care scapã de a trece pe acolo. România produce bolnavi în serie. De prea binele ce copleseste cuprinsurile, industria bolistii este la ea acasã. Neputînd sã se curariseascã precum cei cu bani prin cele stabilimente spitalicesti vieneze, omul de rînd ajunge la spitalul autohton. Acolo unde mai existã. De regulã în cadru festiv; adicã cu sirenã, lumini albastre si ambulantã. ÃŽn orice caz, ce se petrece acum e jalnic. Fondurile, tot mai precare, scad de la o lunã la alta. Lupta pentru un pat e tot atît de acerbã precum cea de la concursurile pentru un post de director la o grãdinitã cu orar prelungit. Sau, mai aplicat, ca cea pentru postul de manager la doamna Carmen... Saeculare. Infirmierele merg tot mai agale cu gãleata si mopul tîrîite de-a lungul scãrilor. Bolnavii care încã mai pot vorbi stau pe culoare, în pijamale, certîndu-se în legãturã cu noua organizare administrativ-teritorialã a tãrii. Asistentele, mai în miezul problemei, dezbat cazul noii constitutii plinã de prevederi curat (ne)constitutionale. ÃŽn saloane, celor cu ochii încã deschisi, dacã au puls li se face externarea, pentru ca spitalul sã se încadreze în indicii de „performantã“ stabiliti de minister. Celorlalti li se pun perfuziile aduse de rude si li se dã o jumãtate de aspirinã; din partea casei.
• Caut disperat o casetã audio. Din aceea cu bandã magneticã, folositã la clasicele casetofoane. Umblu tot orasul, iar la un super magazin ultraspecializat în rahaturi din astea, preamarele vînzãtor ce taie frunzã la cîini printre rafturile vastului si pustiului stabiliment, mã ironizeazã fãcînd aluzie la epoca digitalã pe care cu mîndrie evropeneascã si globalizatã o strãbatem. Ce repede si ce prost a trecut românul de la vacã la hai tehnologi. Flãmînd, dar digitalizat.
• Blocul de locuinte a fost prima formã de concentrationare imobiliarã în vremea comunismului. Nu e de mirare cã reactia celor cu bani, de astãzi, este tocmai aceea de a se izola în vile somptuoase, personalizate si situate cît mai departe de centrul urbei. Asta sugereazã independentã, potentã si acces la libertate. ÃŽn acelasi timp, frenezia cu care se investesc bani în asezãminte pentru bãtrîni e cel putin suspectã. Cãmine de zi, de noapte, aziluri, asezãminte sociale si alte soiuri de lagãre de concentrare adunã amãrîtii dispusi sã-si lase curtile lor în pãrãsire, convinsi fiind cã la prînz vor putea degusta o zeamã fierbinte din fonduri europene. Iar dragostea mare si plinã de compasiune cu care consiliile judetene si tot felul de fundatii, cabinete avocãtesti sau companii veterinare se reped în a încropi un nou stabiliment caritabil este înduiosãtoare. Cred cã dacã bãtrînul ar avea cu ce supravietui decent, ar sta acasã, lîngã ratele si gãinile lui, pe care le-ar privi multumit seara de pe prispã, s-ar îngriji de bãtãturã si s-ar înveli cu vechiul sãu ogheal, chiar dacã ar fi vitregit de consiliere psihologicã, sedinte de fitness sau culturism, saunã, salã de fortã si sfaturi autorizate despre cum sã se împace cu impotenta. Universul concentrationar poate îmbrãca, iatã, si astfel de forme. Deprimante.
• La fel de înduiosãtoare mi se pare si parodia numitã admitere la liceu. De fapt, este vorba de o înghesuialã de circumstantã pentru a putea alege o clasã si o bancã mai aproape „di sentru“. ÃŽn rest, se pare cã trebuie sã facem cîteva importuri de scolaci cu care sã umplem bãncile rãmase libere. Sã vedem ce ne oferã acum parodia mult asteptatã a celui mai drept examen de bacalaureat din toatã istoria învãtãmîntului românesc din cele mai vechi timpuri pînã în zilele noastre. Vegheat de mascati, supervizat de spioni si ofiteri sub acoperire si pãzit de trupe antiteroriste. Scoala a ajuns, e trist, o bãtaie de joc; ca toate celelalte lucruri din România.
|
Autentificare
