Pãlitura de stat
La vita e bella
„Lasã, mã, cã merge-asa, ne-am obisnuit cu ea!“ rãsuna acum cîtiva ani refrenul unui slagãr tipic românesc ce fãcea furori în rîndul unor agramati zãbovind la o bere. Acum, parafrazat, refrenul stupid capãtã valente sentimentale: „Lasã, mã, totul la fel, ne-am obisnuit cu el!“. Cum, cu cine? Cu presedintele; cã-i bãiat bun, de cartier, ce hãhãie frumos si priveste crucis realitatea pe care s-a învrednicit, cu patimã si sughituri, sã ne-o dãruie, laolaltã cu urarea - cinicã, dupã cum s-a vãzut - „Sã trãiti bine!“ Hã, hã, hã! Trãim, mãria ta! ÃŽncã.
Rãzboiul de independentã
Si eu care credeam cã s-a terminat acum mai bine de un veac si jumãtate. M-am înselat. Mare caz pe presupusul atentat la institutiile statului si la periclitata independentã a justitiei. Ambele cestiuni mã lasã rece, în ciuda caniculei. Cu totii am vãzut ce crede românul a fi un stat de drept si nu putini dintre noi au fost siliti sã constate eficienta independentei justitii; unde dumnezeii cu ciocãnel si rantie de cioclu pregãtit pentru ziua portilor deschise la cimitirul urbei, împart cu osîrdie dreptatea în functie de satisfactia resimtitã, ca sã ne exprimãm eufemistic, la savurarea matinalã a cafelei.
Jocul de-a vacanta
Auzeam deunãzi un tip potent - asa se spune acum despre cei care au bani, în ciuda faptului cã multi cred altceva - invidiind cu oarece malitie prelungul concediu al cadrelor didactice. Vãzîndu-i mutra gravã de tip ocupat si oarecum indispus de faptul cã nu va putea petrece decît zece zile pe Coasta de Azur, m-am simtit tentat sã-i propun un exercitiu simplu. Acela de a strãbate aceastã „long hot summer“, de la un capãt la altul, cu banii unui profesor în buzunar. Al acelui profesor care, nefiind nici nevastã de om de afaceri, nici metresã de magistrat, se gîndeste cu oroare la primul salariu mizerabil pe care îl va încasa abia pe la mijlocul lunii octombrie. Pentru cã, se stie, în ton cu bunul obicei consacrat în învãtãmînt, cadrul didactic se bucurã (sic!) de mizeria salarialã pentru trei luni care, între noi fie vorba, nu-i va ajunge nici sã-si plãteascã utilitãtile. ÃŽn rest, vara va fi petrecutã pe lîngã zidurile casei sau hãlãduind pe scara blocului, zdrãngãnind cutia postalã în cãutarea facturilor si a depeselor drãgãstoase ale bãncilor. Care, cu nesimtire, au sunat insistent si în bãtaie de joc, de-a lungul întregului an scolar, chiar în timpul orelor de curs. Oricum, urmãrile se vãd, printre altele, atît în prezentã cît si în rezultatele tot mai dezastruoase la examenele scolare. Dar, n-are a face. Banii si profitul, înainte de toate!
Prin curte
Nu stiu de ce, atunci cînd auzeam de Curtea Constitutionalã a României îmi închipuiam cei nouã magistrati ca pe niste somitãti ale justitiei, maestri ai peroratiei si ai plasticitãtii elocvente, striviti de opera unei vieti dedicate subtilelor complicitãti statornicite de-a lungul timpului între dreptul roman si nuantele caracteriale ale noilor relatii sociale. Dacã nu cu sînge albastru si pedigri sofisticat, cel putin cu un ascendent valoric justificat deplin de o carierã impresionantã în mediul academic de cea mai aleasã facturã. Chiar titulatura în sine avea ceva somptuos, plenar si definitiv, precum cutumele unei ceremonii suverane. Aflu acum, cu stupoare, cã intangibilii sînt de fapt, în mare parte, niste fosti functionari juridici pe la autogarã, cooperatie sau bejeateme (cu accentul pe ultima silabã), acele nefericite institutii ale comunismului ce au fost prãdate si usurate de chiuvete, rulmenti, bare de inox, fier cornier si alte rahaturi materiale de cãtre proprii angajati, zelosi si lacomi întru parvenire democraticã. Si, uite-asa ne mor iluziile!
Laptopul lui Burebista
Nu stiu care este adevãrul, dar ceea ce aud acum este oripilant. Un profesor din Farcasa, cunoscut îndeosebi prin patima colectionãrii de obiecte si artefacte pe baza cãrora, cu voluptate si cu îndreptãtitã vanitate, creea teorii exaltate - nu de putine ori chiar discutabile, dar pline de suflet - asupra istoriei neamului românesc, a fost vizitat de o ceatã de militieni ce i-au vandalizat casa, nãdãjduind a demonstra cã dascãlul face parte din anturajul lumii interlope specializatã în deturnarea, în folos propriu, a patrimoniului cultural national. Mai mult decît atît, omul s-a vãzut nevoit a dormi, vorba lui, „prin pãpusoi“, privind cu jind la sigiliul aplicat pe usã de nesimtitii proteguitori militarizati ai culturii, ce cãutau laptopul lui Burebista, sabia cu care Decebal a ucis-o pe Elodia si ochiul de sticlã al lui Traian. Unde este justitia?! ÃŽn orice caz, în urma unei astfel de nefericite întîmplãri ajungem la concluzia cã în România împãtimitii ar trebui sã colectioneze doar cutii de chibrituri. E mai putin periculos. Sau, mai stii?! Si piromanii sînt cãutati, nu-i asa?
Vieti paralele
Pe de o parte politicienii, oamenii de afaceri prosperi, conflictele politice, parlamentarii, presedintii si ochiul vigilent al presei; pe de altã parte manelistii, vedetele analfabete, bucile siliconate, Bã'est Summer Camp, carnavalul în curul gol al lui Mazãre, propuneri de vacante exotice si nivelul stupid al emisiunilor de divertisment întru amuzamentul cretin (si deloc crestin) al bãstinasului; si, în sfîrsit, rãzboiul calicilor cu supravietuirea: tomberonistii, boschetarii si profesorii din învãtãmîntul gimnazial. Acestia din urmã creîndu-si iluzia unei îmbunãtãtiri a stãrii de foame prin participarea, plãtitã simbolic si cinic, la supravegherea examenelor estivale. Multe dintre loazele chiar picate se vor urca în avion, pentru a-si petrece binemeritata vacantã, în timp ce profesorul va astepta cuminte somatiile nesimtite ale bãncilor si recuperatorilor decisi a-si îmbunãtãti încasãrile prin apelarea la justitia ce le va da, ca de fiecare datã, dreptate. Iar justitia?!
Cu dreptatea pe dreapta
Dreptacii lui „mereu“ (din nou cu accent pe ultima silabã) - sintagmã rezumativã pe care unii o traduc prin Moise, Rasela si Ugurtu - îsi fac partid cu volanul pe dreapta si cu numãr rosu; la care, neîndoios, tinînd seama de profundele aspiratii capitaliste ale lui neaã' Gheorghe, vor adera tot atîtia boschetari intelectuali cît numãrã astãzi partidul kurzilor independenti de la Tãcãlia. De altfel, liderul autoproclamat al noului partid si-a început foarte rafinat campania referindu-se plastic la... patrupede. Limbaj adînc, abscons si plin de substantã. De intelectual rasat. „Futu-vã rasa-n cur!“ exclama asearã un tip ce cotrobãia tacticos prin tomberoane. (Aceste sublime obiecte sugerate întru folosinta României de cãtre vidanjorii civilizatori europeni). Dar, de bunã seamã, între aceste douã aspecte nu existã, evident, nici o legãturã... cauzalã.
Te pui cu blondele?
Horia si Roman si Patapievici - ãstia trei sînt, de fapt, unul singur, asa cã vom face acordul corespunzãtor - se plînge amarnic pentru faptul cã i s-a confiscat (ilegal) poneiul roz cu zvastica pe coapsã. Este cît se poate de clar: mujicul român, care nu este membru al uniunii scriitoricesti autohtone, nu reuseste cu nici un chip a întelege limbajul sublimat al acestei viziuni biologico-anatomo-visceralo-semiotice. Fãcînd apel la suturile în cur pe care le-a luat la revulutie de la harnicii militieni, care peste cîtiva ani aveau sã evolueze la stadiul de politisti, sofisticatul roman patapievicizat se crede a fi îndreptãtit sã facã vraiste prin tezaurul cultural al românilor, dupã criterii absconse, în schimbul unei remuneratii bugetare consistente. Totodatã, cînd aud cã un tip numit, din întîmplare, regele marmorei, mobilizeazã sãrãcimea la luptã de clasã, mã apucã fandaxiile. ÃŽn acelasi timp, constatãm cu stupoare cã multiplul fost premier se simte „at home“ în teritoriul Clujului, fãcînd clãtite, gogosi si spãrgînd pepeni importati din Oltenia, în vreme ce blond simbolul politic al ultimilor ani asteaptã cu încrîncenare revansa. Sã ne fereascã Dumnezeu de rãzbunarea blondelor!
În cadã
Presedintele, chiar demis, promitea cã va face uichendul la Neptun, alãturi de familie. N-a fost sã fie si a trebuit sã se ocupe de campanie. Sau de sampanie, nu se stie exact. Care campanie, tinînd cont de cãldura de afarã, despre care a pomenit el însusi, nu e tocmai usoarã. Dar gratuitã este. Fie si numai pentru faptul cã cei opt ani scursi de la prima întronare au furnizat suficiente si temeinice motive de convingere. Între timp, ne spune tot el, nu a uitat de siping. Dar, cred eu, de la un timp e mai bine sã renuntãm la aventuri marine si sã ne jucãm cu rãtusca de cauciuc. În cadã. E mai sãnãtos. Mai ales acum, cînd se vorbeste de o iminentã pãliturã de stat.
|
Autentificare
