Pălitura de stat

La vita e bella

„Lasă, mă, că merge-asa, ne-am obisnuit cu ea!“ răsuna acum cîtiva ani refrenul unui slagăr tipic românesc ce făcea furori în rîndul unor agramati zăbovind la o bere. Acum, parafrazat, refrenul stupid capătă valente sentimentale: „Lasă, mă, totul la fel, ne-am obisnuit cu el!“. Cum, cu cine? Cu presedintele; că-i băiat bun, de cartier, ce hăhăie frumos si priveste crucis realitatea pe care s-a învrednicit, cu patimă si sughituri, să ne-o dăruie, laolaltă cu urarea - cinică, după cum s-a văzut - „Să trăiti bine!“ Hă, hă, hă! Trăim, măria ta! Încă.

Războiul de independentă

Si eu care credeam că s-a terminat acum mai bine de un veac si jumătate. M-am înselat. Mare caz pe presupusul atentat la institutiile statului si la periclitata independentă a justitiei. Ambele cestiuni mă lasă rece, în ciuda caniculei. Cu totii am văzut ce crede românul a fi un stat de drept si nu putini dintre noi au fost siliti să constate eficienta independentei justitii; unde dumnezeii cu ciocănel si rantie de cioclu pregătit pentru ziua portilor deschise la cimitirul urbei, împart cu osîrdie dreptatea în functie de satisfactia resimtită, ca să ne exprimăm eufemistic, la savurarea matinală a cafelei.

Jocul de-a vacanta

Auzeam deunăzi un tip potent - asa se spune acum despre cei care au bani, în ciuda faptului că multi cred altceva - invidiind cu oarece malitie prelungul concediu al cadrelor didactice. Văzîndu-i mutra gravă de tip ocupat si oarecum indispus de faptul că nu va putea petrece decît zece zile pe Coasta de Azur, m-am simtit tentat să-i propun un exercitiu simplu. Acela de a străbate această „long hot summer“, de la un capăt la altul, cu banii unui profesor în buzunar. Al acelui profesor care, nefiind nici nevastă de om de afaceri, nici metresă de magistrat, se gîndeste cu oroare la primul salariu mizerabil pe care îl va încasa abia pe la mijlocul lunii octombrie. Pentru că, se stie, în ton cu bunul obicei consacrat în învătămînt, cadrul didactic se bucură (sic!) de mizeria salarială pentru trei luni care, între noi fie vorba, nu-i va ajunge nici să-si plătească utilitătile. În rest, vara va fi petrecută pe lîngă zidurile casei sau hălăduind pe scara blocului, zdrăngănind cutia postală în căutarea facturilor si a depeselor drăgăstoase ale băncilor. Care, cu nesimtire, au sunat insistent si în bătaie de joc, de-a lungul întregului an scolar, chiar în timpul orelor de curs. Oricum, urmările se văd, printre altele, atît în prezentă cît si în rezultatele tot mai dezastruoase la examenele scolare. Dar, n-are a face. Banii si profitul, înainte de toate!

Prin curte

Nu stiu de ce, atunci cînd auzeam de Curtea Constitutională a României îmi închipuiam cei nouă magistrati ca pe niste somităti ale justitiei, maestri ai peroratiei si ai plasticitătii elocvente, striviti de opera unei vieti dedicate subtilelor complicităti statornicite de-a lungul timpului între dreptul roman si nuantele caracteriale ale noilor relatii sociale. Dacă nu cu sînge albastru si pedigri sofisticat, cel putin cu un ascendent valoric justificat deplin de o carieră impresionantă în mediul academic de cea mai aleasă factură. Chiar titulatura în sine avea ceva somptuos, plenar si definitiv, precum cutumele unei ceremonii suverane. Aflu acum, cu stupoare, că intangibilii sînt de fapt, în mare parte, niste fosti functionari juridici pe la autogară, cooperatie sau bejeateme (cu accentul pe ultima silabă), acele nefericite institutii ale comunismului ce au fost prădate si usurate de chiuvete, rulmenti, bare de inox, fier cornier si alte rahaturi materiale de către proprii angajati, zelosi si lacomi întru parvenire democratică. Si, uite-asa ne mor iluziile!

Laptopul lui Burebista

Nu stiu care este adevărul, dar ceea ce aud acum este oripilant. Un profesor din Farcasa, cunoscut îndeosebi prin patima colectionării de obiecte si artefacte pe baza cărora, cu voluptate si cu îndreptătită vanitate, creea teorii exaltate - nu de putine ori chiar discutabile, dar pline de suflet - asupra istoriei neamului românesc, a fost vizitat de o ceată de militieni ce i-au vandalizat casa, nădăjduind a demonstra că dascălul face parte din anturajul lumii interlope specializată în deturnarea, în folos propriu, a patrimoniului cultural national. Mai mult decît atît, omul s-a văzut nevoit a dormi, vorba lui, „prin păpusoi“, privind cu jind la sigiliul aplicat pe usă de nesimtitii proteguitori militarizati ai culturii, ce căutau laptopul lui Burebista, sabia cu care Decebal a ucis-o pe Elodia si ochiul de sticlă al lui Traian. Unde este justitia?! În orice caz, în urma unei astfel de nefericite întîmplări ajungem la concluzia că în România împătimitii ar trebui să colectioneze doar cutii de chibrituri. E mai putin periculos. Sau, mai stii?! Si piromanii sînt căutati, nu-i asa?

Vieti paralele

Pe de o parte politicienii, oamenii de afaceri prosperi, conflictele politice, parlamentarii, presedintii si ochiul vigilent al presei; pe de altă parte manelistii, vedetele analfabete, bucile siliconate, Bă'est Summer Camp, carnavalul în curul gol al lui Mazăre, propuneri de vacante exotice si nivelul stupid al emisiunilor de divertisment întru amuzamentul cretin (si deloc crestin) al băstinasului; si, în sfîrsit, războiul calicilor cu supravietuirea: tomberonistii, boschetarii si profesorii din învătămîntul gimnazial. Acestia din urmă creîndu-si iluzia unei îmbunătătiri a stării de foame prin participarea, plătită simbolic si cinic, la supravegherea examenelor estivale. Multe dintre loazele chiar picate se vor urca în avion, pentru a-si petrece binemeritata vacantă, în timp ce profesorul va astepta cuminte somatiile nesimtite ale băncilor si recuperatorilor decisi a-si îmbunătăti încasările prin apelarea la justitia ce le va da, ca de fiecare dată, dreptate. Iar justitia?!

Cu dreptatea pe dreapta

Dreptacii lui „mereu“ (din nou cu accent pe ultima silabă) - sintagmă rezumativă pe care unii o traduc prin Moise, Rasela si Ugurtu - îsi fac partid cu volanul pe dreapta si cu număr rosu; la care, neîndoios, tinînd seama de profundele aspiratii capitaliste ale lui neaă' Gheorghe, vor adera tot atîtia boschetari intelectuali cît numără astăzi partidul kurzilor independenti de la Tăcălia. De altfel, liderul autoproclamat al noului partid si-a început foarte rafinat campania referindu-se plastic la... patrupede. Limbaj adînc, abscons si plin de substantă. De intelectual rasat. „Futu-vă rasa-n cur!“ exclama aseară un tip ce cotrobăia tacticos prin tomberoane. (Aceste sublime obiecte sugerate întru folosinta României de către vidanjorii civilizatori europeni). Dar, de bună seamă, între aceste două aspecte nu există, evident, nici o legătură... cauzală.

Te pui cu blondele?

Horia si Roman si Patapievici - ăstia trei sînt, de fapt, unul singur, asa că vom face acordul corespunzător - se plînge amarnic pentru faptul că i s-a confiscat (ilegal) poneiul roz cu zvastica pe coapsă. Este cît se poate de clar: mujicul român, care nu este membru al uniunii scriitoricesti autohtone, nu reuseste cu nici un chip a întelege limbajul sublimat al acestei viziuni biologico-anatomo-visceralo-semiotice. Făcînd apel la suturile în cur pe care le-a luat la revulutie de la harnicii militieni, care peste cîtiva ani aveau să evolueze la stadiul de politisti, sofisticatul roman patapievicizat se crede a fi îndreptătit să facă vraiste prin tezaurul cultural al românilor, după criterii absconse, în schimbul unei remuneratii bugetare consistente. Totodată, cînd aud că un tip numit, din întîmplare, regele marmorei, mobilizează sărăcimea la luptă de clasă, mă apucă fandaxiile. În acelasi timp, constatăm cu stupoare că multiplul fost premier se simte „at home“ în teritoriul Clujului, făcînd clătite, gogosi si spărgînd pepeni importati din Oltenia, în vreme ce blond simbolul politic al ultimilor ani asteaptă cu încrîncenare revansa. Să ne ferească Dumnezeu de răzbunarea blondelor!

În cadă

Presedintele, chiar demis, promitea că va face uichendul la Neptun, alături de familie. N-a fost să fie si a trebuit să se ocupe de campanie. Sau de sampanie, nu se stie exact. Care campanie, tinînd cont de căldura de afară, despre care a pomenit el însusi, nu e tocmai usoară. Dar gratuită este. Fie si numai pentru faptul că cei opt ani scursi de la prima întronare au furnizat suficiente si temeinice motive de convingere. Între timp, ne spune tot el, nu a uitat de siping. Dar, cred eu, de la un timp e mai bine să renuntăm la aventuri marine si să ne jucăm cu rătusca de cauciuc. În cadă. E mai sănătos. Mai ales acum, cînd se vorbeste de o iminentă pălitură de stat.