Ion Antonescu ºi cel mai mare paradox românesc
De ceva vreme, primesc dulci telefoane de felicitare sau încruntate apeluri mustrãtoare pe una ºi aceeaºi temã. Unii îmi spun: „Bravo, domnule, era cazul ca cineva sã spunã adevãrul despre mareºal!“, iar alþii îmi zic: „Domnule, nu ne aºteptam ca tocmai dumneata sã-l lauzi pe mareºal!“. Despre ce este vorba: în cadrul proiectului de televiziune Mari Români, care se deruleazã pe TVR 1, am acceptat - „ademenit“ de cunoscutul regizor timiºorean Florin Iepan - sã facem un documentar despre mareºalul Ion Antonescu. ÃŽn ultimele luni, Antonescu a fost votat masiv de cãtre cei care au rãspuns chestionarului TVR, astfel încît mareºalul se aflã, în acest clasament, între primele zece personalitãþi reprezentative ale neamului. Nu acest fapt a dat semnalul telefoanelor pe care le primesc; ci campania de promovare ce are loc pe postul de radio Europa FM în care, într-un spot publicitar, se aude - printre alte voci, care „susþin“ alte personaje - ºi vocea mea, spunînd (aºa era regula jocului...) „Sînt Adrian Cioroianu ºi pledez pentru Ion Antonescu“. Surprinzãtor e cã atît cei care mã felicitau, cît ºi cei care mã mustrau nu vãzuserã documentarul - el a fost difuzat pe TVR 1 abia asearã, joi.
ÃŽncã o ocazie pentru a mã convinge cã, de fapt, pentru cei mai mulþi dintre români, fostul mareºal Antonescu este o mare necunoscutã. ÃŽntre „ceea ce se crede“ ºi „ceea ce se ºtie“ e o distanþã mare. Faptul de a fi murit în urma unui proces regizat de sovietici (în iunie 1946) l-a transformat pe Antonescu în martir - ocazie cu care se pierde din vedere cã, de-ar fi fost judecat (sã admitem) chiar ºi de americani, sfîrºitul lui ar fi fost acelaºi. Majoritatea românilor ºtiu cã, în statul lui Antonescu, evreii nu au purtat steaua galbenã pe haine - aºa cum erau obligaþi sã poarte evreii în alte state europene. Mai puþini români sînt dispuºi sã accepte ºi reversul monedei: dacã Hitler ar fi cîºtigat rãzboiul, toþi evreii din România - cu stea sau fãrã stea galbenã pe haine - ar fi ajuns în lagãrele germane de exterminare, ºi asta cu acordul lui Antonescu. Chiar ºi aºa, în sarcina lui Ion Antonescu intrã circa 280 de mii evrei români ºi ucrainieni uciºi (la Iaºi, la Odessa sau în Transnistria) ºi circa 12 mii de þigani morþi în urma deportãrilor în zona rîului Bug (episod de pe urma cãruia se mai fac unele glume proaste ºi macabre pe stadioanele noastre de fotbal, acolo unde joacã Rapidul în deplasare!). Apoi, chiar ºi cei care ºtiu aceste lucruri cred cã Antonescu a greºit numai faþã de minoritãþi. Oare? Prin faptul de a fi bãgat România în rãzboi fãrã nici un fel de tratat scris cu Germania, pe simplul cuvînt „de ofiþer“ al lui Hitler, mie mi se pare cã Antonescu a greºit mult ºi faþã de majoritatea româneascã. ÃŽn fine, se mai crede cã Antonescu, din „onoare“, ar fi rãmas fidel lui Hitler pînã la sfîrºit. Nu e adevãrat. Antonescu a tolerat negocieri diplomatice cu aliaþii anti-hitleriºti încã din 1943 - de cînd a înþeles cã e posibil (ºi) ca Germania sã piardã rãzboiul. El a aºteptat pînã în ultimele sale zile ca englezii sau americanii sã-i ofere condiþii mai bune pentru o eventualã pace separatã - numai cã aceºtia hotãrîserã tacit ca zona României sã cadã exclusiv în responsabilitatea sovieticilor.
Existã un detaliu pe care nimeni nu-l poate contesta: în mod evident, Ion Antonescu a fost un mare patriot. Iubirea lui de patrie e mai presus de orice îndoialã. Totuºi, cred cã noi, românii de azi, avem datoria de a ne întreba dacã iubirea de patrie poate funcþiona ca un alibi universal. Nimeni nu va putea demonstra vreodatã cã Nicolae Ceauºescu nu ºi-ar fi iubit ºi el þara. La fel, avem toate motivele sã credem cã ºi Stalin ºi-a iubit URSS, ºi Hitler ºi-a iubit Germania, iar Fidel Castro îºi iubeºte Cuba lui. Desigur, a nu se înþelege cã aº pune semnul egalitãþii între aceste personaje. Ce vreau sã spun este cã, din pãcate, iubirea de patrie a conducãtorului nu asigurã automat o viaþã mai bunã pentru supuºii sãi - ba uneori chiar face viaþa mai rea!
Cred cã acesta este cel mai mare paradox românesc: noi am avut foarte mulþi conducãtori care ºi-au iubit þara ºi foarte puþine perioade în care românii, efectiv, sã trãiascã bine. O fi, oare, vreo legãturã?
|
Autentificare
