 Sãrbãtoarea Sfîntului Ignatie sau Ziua tãierii porcului
Sfîntul Ignatie Teoforul este pomenit, an de an, în calendarul crestin-ortodox, pe 20 decembrie si semnificã în traditia popularã religioasã un moment important premergãtor marii sãrbãtori a Nasterii Domnului. Este ziua în care se sacrificã porcii, carnea acestuia fiind alimentul de bazã pentru masa de Crãciun.
Despre Sfîntul Ignatie se crede cã a fost copilul pe care l-a luat în brate Domnul Iisus Hristos cînd a spus apostolilor: „De nu vã veti întoarce si nu veti fi precum copiii, nu veti intra în ÃŽmpãrãtia cerurilor. Si cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mã primeste“. Pentru aceasta s-a numit Sfîntul Ignatie purtãtor de Dumnezeu.
Despre viata acestui mucenic, traditia bisericii ne spune cã a fost în tinerete ucenic al Sfîntului Ioan Evanghelistul si, la vîrsta maturitãtii depline, ca urmas al apostolilor ce era, a fost ales episcop în Antiohia Siriei, cetate în care pentru prima datã ucenicii Domnului au început a se numi crestini. Acest arhiereu era un bun organizator al orînduielilor bisericesti si un desãvîrsit slujitor al tainelor lui Hristos. Pentru credinta sa, în timpul prigoanei împotriva crestinilor, Ignatie a fost prins de pãgîni si aruncat la fiare ca sã-l sfîsie, în timpul unei serbãri dedicate idolilor, la Roma. Din trupul sãu au rãmas numai oasele cele mai mari care au fost adunate de credinciosi si puse la cinste în loc însemnat, în ziua de 20 decembrie, anul 107.
Ritualul tãierii porcului, în ziua de Ignat, se leagã de o traditie a epocii precrestine, cînd se aduceau jertfe zeitãtilor ce apãreau si dispãreau în perioadele de înnoire a timpului. Ignat era o divinitate solarã (ignis însemnînd foc), si, prin analogie, este si numele Sfîntului Ignatie Teoforul din calendarul crestin - ortodox, numit de popor si Ignatul porcilor.
Cu cîteva sãptãmîni înainte, porcii sînt îngrãsati cu grãunte, tãrîte si bostani, pînã în ziua sacrificãrii. Tãierea porcilor se face dupã traditia popularã, în zorii zilei de Ignat, dupã ce animalul ce urmeazã a fi sacrificat se crede cã si-a visat, deja, moartea. La tãiere, nu trebuie sã stea nici un membru al familiei mai milos din fire, ca porcul sã nu moarã cu greutate, iar carnea sã nu fie bunã.
De aceea, sînt oameni alesi special pentru a tãia porcul, din aceia cu mîna bunã, de pe urma cãrora carnea se frãgezeste. Înainte de înjunghiere, se face semnul crucii pe fruntea porcului si i se bagã cutitul în inimã, ori i se taie înghititoarea. Dupã ce porcul moare, se pregãteste de pîrlit, asezîndu-l pe paie, pe doi butuci apropiati unul de altul. Mai întîi, gospodinele îi smulg pãrul de pe coamã, de pe gît si de pe spinare, bun pentru confectionat bidinele. Apoi, se dã foc paielor, foc ce se întretine mereu de o mãsurã potrivitã, ca sã poatã arde numai pãrul, nu si pielea. Scrumul se curãtã cu un bãt, ca sã se descopere pãrtile nepîrlite. Cînd o parte s-a pîrlit, focul se mutã în cealaltã parte, sub pîntece, pe spinare, gît, picioare cu multã atentie, pînã cînd nu mai rãmîne nici un fir. Dacã din gresealã plesneste o parte de piele, se udã repede cu apã sau se freacã, folosindu-se zãpadã, ca arsura sã nu se întindã.
Cînd se socoteste cã pielea s-a muiat îndeajuns, gospodarul o rade cu cutitul si o clãteste cu apã caldã, în mod repetat, pînã rãmîne curatã si galbenã.
Urmeazã cenãtuirea, adicã desfacerea în bucãti. Se taie mai întîi picioarele de la genunchi în jos, apoi urechile si coada, din rãdãcinã. Dupã aceea, se scot soldurile, tãindu-se în stinghii, astfel ca din porc sã nu rãmînã decît trunchiul învelit în slãninã si capul. Slãnina se despicã de-a lungul spinãrii si de-a lungul gîtului, desfãcîndu-se cu încetul de pe carnea trupului, pînã la pîntece. Apoi, se desface capul în douã pãrti, fiecare cu cîte o falcã. Fãlcile se taie în douã pãrti, avînd grijã la partea de deasupra care tine de cap, ca sã se scoatã creierul fãrã sã se sfãrîme.
Dupã cap, se scot iepurele (osul pieptului cu cei doi muschi dinainte) si iepurasii (cei doi muschi ai spinãrii), rãrunchii si coastele. La urmã se scot mãruntaiele, din care se desprinde fierea cu mare atentie, sã nu se spargã. Apoi, se cautã besica, se dau deoparte matele si ficatul, plãmînii sau bojocii, splina, învelitoarea de grãsime a mãruntaielor sau osînza si stomacul. Pentru a afla greutatea de carne a porcului tãiat, se înmulteste cu zece greutatea capului, care se poate pune mai usor pe cîntar.
|
Autentificare
