Mãlaiul
Ca si alti români bolnavi de o naivitate nevindecabilã, am crezut cã, odatã primiti în Uniunea Europeanã, se vor gãsi încetul cu încetul mijloacele pentru civilizarea vietii politice din România si, de asemenea, unelte mai performante pentru gîtuirea maladiei fanariote a coruptiei (mitã, ciubuc, pesches, „dreptu'“, comision secretizat sau cum i-o mai fi zicînd).
Cu aceste gînduri, pe cît de frumoase, pe atît de utopice, am coborît din „Sãgeata Albastrã“ (Nume copiat dupã celebra „Krasnaia strelka - Sãgeata rosie“ a rusilor), în Gara de Nord a Capitalei, aflatã de un veac într-o perpetuã renovare si europenizare neterminabilã. Mã aduseserã în Bucuresti, orasul de unde „rãsare soarele românilor“, cum credeau bietii unionisti ardeleni, si ei niste nevindecabili utopisti, niste treburi meschine, datorate altui obicei autohton: siluirea legilor în favoarea regiilor de stat. Avînd de bãtut la usi ferecate, unde muritorul de rînd, vreau sã zic „simplul cetãtean“, nu calcã nici în vis, am folosit o cale strãmoseascã, apelînd la un fost coleg de Parlament, unul dintre putinii prieteni care mi-au mai rãmas.
Cum dumnealui se afla într-o sindrofie semioficialã, cu destulã încãrcãturã politicã, si avînd în vedere cã mi-e amic si nu-mi refuzã nimic (Vezi si în Caragiale!), pentru a nu-mi irosi orele în asteptare, m-a invitat la conclavul pomenit mai sus.
Acolo se discuta despre luptele din Parlament, unele fratricide, altele comice, cîteva chiar de interes national. Prins de iuresul vorbirilor si uitîndu-mi conditia de provincial ignorant, am întrebat dacã si cît mai rezistã aliantele politice mãcinate de atîtea scandaluri, inclusiv asa numitul „patrulater negru“ la ordinea zilei.
Un domn distins, care se remarcase pînã atunci prin tãcere si afisarea unei cravate cu ac de aur dres cu un rubin mãrisor, a sãrit de pe scaunul sãu. Cu ochii dintr-odatã bazedovieni si cu mîinile semãnînd a cãuse, domnul a explodat: „Esti un naiv iremediabil cînd pui asemenea întrebãri! Cum?!? Acum, cînd vine mãlaiul de la UE, sã ne certãm, sã pãrãsim scena politicã de bunãvoie?!?“ Si mîinile domnului cu ac de rubin la cravatã semãnau a gheare. „Nu pricepi, domnule?! Mãlaiul! Vine mãlaiul!!!“ Si înghitea în sec, si se înrosise la fatã, si strîngea „mãlaiul“ spre sine cu atîta ardoare, încît credeam cã dã în dambla.
Si nimeni din distinsa adunare semipoliticã nu a protestat, nu l-a contrazis...
Prin urmare, am revenit în tîrgul meu de provincie fãrã sã-mi rezolv litigiul, dar îmbogãtit cu o nouã lectie de programe nationale si, mai ales,cu o lozincã tare ca granitul: MÃLAIUL!!!
|
Autentificare
