Ni se cere demisia de pe pãmînt
Valul de urã fatã de români se lãteste ametitor peste Europa. Cei care nu iau în serios aceastã realitate crudã si dizgratioasã se însealã amarnic. Ieri, fiul meu Arin, avocat, presedinte al Asociatiei Avocatilor Tineri din Baroul Bucuresti, se afla la Paris unde tocmai s-a isprãvit Congresul Mondial al Avocatilor. Intrînd într-un magazin din capitala Frantei, împreunã cu sotia, cadru universitar, si fiica lor Alexandra, de doi ani si jumãtate, a fost chestionat, dupã cîteva minute, de un vînzãtor. Ce limbã vorbiti? - a întrebat vînzãtorul. Francezã si englezã, i-a rãspuns fiul meu, crezînd cã vînzãtorul se intereseazã în ce limbã ar putea sã se înteleagã în chestiunile legate de negotul pe care îl facea el acolo. Nu asta v-am întrebat, a zis comerciantul. Ce limbã vorbeati între voi? Româna, au rãspuns ei. În acea clipã, privirea amploiatului francez a devenit metalicã. Realizînd despre ce este vorba, si-au luat copilul în brate si au pãrãsit în grabã magazinul. Poti sã mai iesi seara, ca român, cu copilul într-un parc mai fãrã lume, mai izolat? Te poti misca relaxat în marile aglomeratii ale oraselor? Nu prea. Am simtit, mi-au spus copiii mei, o înfurnicare. E trist. E aproape tragic. Dupã Revolutie, lumea care vãzuse în direct mãcelul si spectacolul de la Bucuresti, ne privea cu o uriasã simpatie. Au sosit ajutoare, multi vãrsau lacrimi de bucurie pentru noi. Deveniserãm eroi mondiali. Au venit apoi mineriadele care ne-au fãcut de tot rîsul. Ce se petrece acum?
Italia, care are cei mai multi investitori în România, italienii, care au recoltat cel mai mare numãr de neveste din România, fratii nostri de la Rîm nu ne mai vor. Mai mult de atît, ne urãsc. Bãrbati care muncesc la Roma de ani si ani, cu acte în regulã, cu copii dati la scoli în Italia, sînt ciomãgiti pe stradã, ziua în amiaza mare, sub privirile aprobatoare ale trecãtorilor. Femei la locul lor, nu cersetoare, nu prostituate, ci functionare ale unor firme sau batande care îngrijesc miile de bãtrîni abandonati de copii în Italia sînt insultate în metrou, autobuz, pe stradã sau si mai rãu, sînt luate la bãtaie de haidamaci care urlã „Italia este a italienilor“ sau „Moarte românilor“. S-a dus dracului frãtia, s-a evaporat sîngele înrudit care, zice istoria, ne leagã. Si totul a plecat de la fapta ucigasã a unui nemernic din Avrig. Cã el este tigan sau netigan are mai putinã importantã. E un cetãtean din Europa, cu drepturi egale cu ale celorlalti cetãteni europeni, mai putin dreptul de a ucide. S-a spus cã a violat, jefuit si ucis. Prima acuzã a cãzut. Celelalte, în spatele unei tãceri suspecte, nu pot fi confirmate, dar nici infirmate. Presedintele nostru, aflat într-o vizitã în strãinãtate, declara cu subînteles cã stie mai multe, ar spune dar „dacã n-ar fi presa“. Iatã, obsesia si blestemul domnului Bãsescu. Dacã n-ar fi presa care nu face altceva decît SÃ SPUNÃ lumii, întelegem cã ar face-o singur. Adicã el însusi ar deveni presã. E tot ce ne lipsea!
Multi au cerut demisia ministrului de externe Cioroianu. Cu îndreptãtire. Discursul lui, desprins din ideologia maresalului Antonescu, a nãucit. Ascultîndu-l vorbind în cîteva împrejurãri mi-am dat seama cã vorbeste ca o tatã. Vorbeste, vrute si nevrute, gura fãrã el. Nu e posibil sã faci asta ca ministru de externe al unei tãri. Oricine îi poate cere demisia, mai putin însã Traian Bãsescu. Si-a dat demisia presedintele dupã episodul „tigancã împutitã“? Nici vorbã. Nici mãcar n-a rosit. Si-a dat demisia dupã uimirea rostitã public de a fi descoperit în sfîrsit si un „armean bun“, de parcã toti ceilalti armeni ar fi niste netrebnici? As! Demisia este cerutã cu îndreptãtire si în Italia unor politicieni din Cizmã. Nu m-ar întrista demisia primarului Romei si nu m-ar întrista nici demisia lui Romano Prodi. Ce ciudate jocuri onomastice, ce derivãri de cuvinte înrudite real sau doar prin sonoritãti: Romano (prim ministru al Italiei), Romulus (prezumtivul criminal), români, rromi, Roma, România. Doar cuvintele ne mai ajutã sã stãm alãturi. ÃŽn rest, urã, blestem, sînge, moarte. „Moarte românilor de rahat!“, scrie mare pe un zid dintr-un oras italian.
Ne cerem între noi demisia. Nu-i mare scofalã. Ni se cere, însã, demisia, ca neam, de pe pãmînt.
|
Autentificare
