Cu pumnii în „tonomat“
O oaste de gazetari, preponderent femininã, s-a înfiintat deunãzi la o reuniune a mai-marilor unui partid. Invitatia, reînnoitã trei zile în sir, subîntelegea greutatea momentului, decontabilã, în foaia din gazetã, prin stiri, articole, declaratii vitale pentru natiune. Ca sef al unei agentii de stiri am fost solicitat telefonic sã trimit la rîndu-mi un om, cãruia i-am silabisit numele tot telefonic, pentru a fi notat corect si pentru a nu fi confundat. Percepînd importanta momentului, am trimis doi. Amîndoi redactorite. Ce s-a întîmplat? Cioporul de jurnalisti, care cu pixul, care cu reportofonul, a fost usuit scurt de la usa la care se petrecea evenimentul, sub un pretext tulbure. Invitati, invitati, dar roiu’! Gazda s-a rãzgîndit si nu are chef de ospitalitate. „Am ordin sã vã dau afarã“, a glãsuit apãsat o persoanã învesmîntatã în autoritatea institutiei. Formula, cititã în relatãrile mai multor tineri gazetari, m-a fãcut meditativ. De unde vine acest atavic „am ordin sã vã dau afarã“? Din preistorie sau a fost confectionat de buclucasa noastrã tranzitie?
Prezenta unei fãtuci care a ocolit scoala, obrãznicitã în mahala si autoporeclitã jurnalist, într-o emisiune televizatã pe care n-am vãzut-o, a creat o maladie si un reflex. Cumplit, real, de nesuportat. Toate ziaristele, dacã au ghinionul de a fi si tinere, sînt - am auzit formula într-o singurã zi în trei locuri diferite - „parasute“. Cuvîntul a fost psalmodiat în Parlament, receptat, ca un ecou grotesc, pe stradã, multiplicat în aglomeratiile reuniunilor mondene. Am lucrat toatã viata cu gazetari si gazetãrite si am acum în subordine fete scolite, trecute prin universitãti, citite, educate, la locul lor. Consideratia generalizatã dupã un accident televizistic nefericit, este o ofensã. Nu contest cã individa aterizatã în televizor, cu aer de Coanã Frosa otrãvitã, este, asa cum s-a zis. Dar reflexul generalizãrii este impardonabil. „Scoate mã curvele astea de aici cã io nu sînt ca tolomacul ãla de ....i-o le-o trag aici“, proclamã, multumit si autoritar, un oficial care se imagineazã cãlãrind presa. Pronuntînd, usor graseiat, cuvîntul „ziariste“, el coboarã la o îndeletnicire de valeti ai autoritãtii, pe care îi chemi, prin repetitia gestului încovrigat al degetului, ca pe chelneri si servitori.
Deunãzi am auzit la un îndestulat al vremii formula, cu amplã generalizare, „îi fac eu“. Pe cine? Pe ziaristi. Amenintarea, tocitã în utilizãri de gang, are trimiteri la sonoritãti englezesti - „vã fac eu“, „te fac eu“ s.a.m.d. Mari scule-bascule flãcãii ãstia burduf de gologani! Ideea cã presa poate fi cumpãratã, manipulatã, adormitã cu un bacsis prolifereazã. Dacã gazetarul nu poate fi cumpãrat, atunci cu certitudine poate fi bãtut. Amenintarea vine telefonic, la coadã la aprozar si, mai nou, prin televizor. Cotonogirea ziaristilor pare a fi ultima solutie fabricatã de societatea belferilor politici si mafiotilor chinuitei noastre tranzitii. Bravos natiune, ai mai biruit o datã! Strigãtul „moarte ziaristilor“ trebuie inscriptionat în piese si cîntat, odatã cu imnul national. Unul dintre propagandistii de succes ai ideii este presedintele Bãsescu. El invitã o ziaristã „sã o facã“ la el în birou si tot el, ametit de ideea cã poporul îl iubeste orice ar zice, dã zilnic cu pumnul vorbei, în subrezitele tonomate ale fiintei noastre.
|
Autentificare
