 Parabolã ºi metaforã: „Porcii care ne conduc“
• de vorbã cu protagoniºtii unei fabule politice Sîmbãtã dimineaþã, membrii trupei de la Centro Universitario Teatrale „La Torre“ a Universitãþii Tuscia din Viterbo, Italia, au prezentat în cadrul festivalului, o dramatizare de Rolando Macrini dupã celebra carte a lui George Orwell „Ferma animalelor“.
Spectacolul, surprinzãtor prin acurateþea prestaþiei, ingeniozitatea rezolvãrii scenice ºi parcimonia mijloacelor, a constituit o esenþialã traducþie dramaticã a simbolurilor transparente ale unei fabule care expliciteazã mecanismul opresiunii ºi translaþia puterii în societate.
Sînt, toþi nouã, veseli, bine dispuºi, îndatoritori, politicoºi, tineri, frumoºi ºi mari iubitori de teatru.
„Sînt un actor al Centrului Teatral din Viterbo, organizator al acestei deplasãri ºi colaborator al colegilor mei“, spune Aldo Milea, conducãtorul trupei. Conduce de nouã ani o trupã care este în acelaºi timp ºi instituþie de spectacole ºi ºcoalã de teatru. Au fãcut turnee în Italia, în Macedonia, în Albania ºi se mîndresc cu un stagiu de lucru ºi reprezentaþii la celebrul Experimental Theatre „La MaMa“ din New York.
Fabio Porroni este încîntat de faptul cã prestaþia lor a fost apreciatã ºi þine sã menþioneze cã se simte foarte bine ºi în rolul de om ºi în cel de animal. În definitiv, dupã cum s-a vãzut, lucrurile funcþioneazã la fel.
ÃŽn legãturã cu multele relaþionãri cu spaþiul rusesc, model consacrat al totalitarismului epocii moderne, regizorul Rolando Macrini þine sã precizeze: „Nu ne-am propus sã facem un spectacol politic ci unul în esenþa lui estetic, care sã surprindã o lume aflatã într-o permanentã revoluþie, într-o permanentã dorinþã de schimbare. Tonul este întîmplãtor rusesc, pentru cã referirile pot fi localizate oriunde, din Cehia în China ºi aºa mai departe. Nu am urmãrit în nici un fel o tentã politicã ºi cu atît mai puþin o þintã de aceastã naturã.“
Cînd reporterul face observaþia cã, la Orwell, þinta politicã este pregnantã ºi o transpunere teatralã, oricum ar fi realizatã, cade inevitabil în zona politicului, îi dã dreptate: „Altfel ar fi o denaturare de neacceptat a sensului operei. Þinta politicã este implicitã“.
A surprins plãcut sugestia, exploatarea convenþiei, acceptarea structurilor teatrale
Aceste crochiuri ale personajelor definite prin linii simple, sugestive, sînt elocvente ºi pline de plasticitate. Problemele vieþii cotidiene, truda, conflictele, stãrile de spirit, antagonismele, afinitãþile, traumele, se regãsesc pregnant ºi veridic în aceastã societate supusã aceloraºi reguli unice ale vieþii ºi supravieþuirii. Nu a fost ignorat nici unul din elementele esenþiale ale vieþii domestice, transferate în lumea acestei parabole. Dar îmi exprim rezervele ºi nedumeririle în legãturã cu rezolvarea finalului.
Rolando Macrini mã dumireºte: „Finalul e o transgresiune a textului, în continuarea lui, dacã vreþi. Noi am dorit ca acest final sã sugereze cã moara aceasta imensã care înseamnã schimbarea schimbãrii, care este tot o neschimbare - pentru cã nu învãþãm nimic din istorie - sã se transforme la un moment dat într-un satelit, în ceva care iese din sfera atracþiei gravitaþionale ºi care are toate ºansele, dacã mai existã lume ºi pe alte planete, sã o împovãreze ºi pe aceea cu eterna dorinþã de a schimba ceva ce nu va fi niciodatã schimbat“.
Prin urmare, un final deschis ºi, trebuie sã recunoaºtem, destul de sceptic. Cum rãmîne sã îl mai gîndesc, hotãrãsc sã continui cu o întrebare de naturã tehnicã. Pentru cã efortul scenic impus de cele ºaptezeci de minute de exploatare a impostaþiei ºi a sonoritãþii, a registrelor vocale, de multe ori supralicitate, este demn de admirat.
Aflu cã performanþa se bazeazã pe trudã ºi îndelungate repetiþii.
Subliniez încã o datã faptul cã transpunerea scenicã pe care ne-au propus-o constituie o rezolvare fericitã ºi deosebit de ingenioasã a unei lucrãri scrise pentru a fi cititã ºi nu jucatã pe scenã.
Rolando Macrini expliciteazã: „ÃŽn Albania ne-am aflat în faþa aceleiaºi întrebãri. Orwell nu a fãcut decît sã imprime, sã transfere gîndul ºi vocea umanã animalelor. Iar eu nu am fãcut decît acelaºi lucru. E ca în celebra afirmaþie rodinianã potrivit cãreia opera sculpturalã este ceea ce rãmîne dupã ce ai eliminat prisosul. Rãmîne, adicã, esenþa“.
Pentru cã ºtiu cã sînt pentru prima datã la Piatra Neamþ, ºi prezenþa lor îndreptãþeºte calificativul de „internaþional“ al festivalului nostru, încerc o întrebare de curtoazie: Cum se simt aici?
ÃŽmi rãspunde Patrizia Orvat: „Sînt extrem de fericitã pentru aceastã primã descindere în România, în frumosul dumneavoastrã oraº. Nu ne-am aºteptat la o asemenea primire ºi ospitalitate din partea unor oameni, în fond, strãini. Ne simþim excelent ºi sîntem extrem de fericiþi cã am avut ocazia sã participãm la prestigioasa dumneavoastrã manifestare teatralã“.
|
Autentificare
