Capitalul de violentã al României
Recentul scandal din cartierul bucurestean Ferentari este o nouã dovadã cã în România s-a acumulat, treptat, un capital de violentã considerabil. Unele fãrîme din ea mai apar ici si colo, spre deliciul buletinelor de stiri. Din pãcate, cartierul respectiv are o mare „tolerantã“ la altercatii de tot felul. Numai cã de data aceasta mirosea în aer a revoltã popularã; pentru a-i calma pe recalcitrantii ce refuzau sã plãteascã abonamentul la electricitate, au trebuit sã vinã trupele speciale ale politiei metropolitane. Ca în filme, ai zice.
Dar nu e un film, ci e viata românilor, nemachiatã. ÃŽn manualele noastre de scoalã primarã se spunea cã sîntem oameni pasnici si întelegãtori. ÃŽntre mitologia nationalã a imaginii noastre despre noi însine si realitatea necosmetizatã a societãtii este o cale tot mai lungã. ÃŽn ciuda a ceea ce ne place sã credem despre noi, România este o tarã în care vezi violenta mustind în aproape orice manifestare socialã. Nu se trag încã focuri de armã peste tot, ca în filmele americane de serie B; dar în rest le-avem pe toate. Bãtãile crunte - pe stadioane sau în afara lor - între suporterii echipelor de fotbal, bãtãile prin baruri între copii de bani gata si bodiguarzii aferenti, ciomãgelile prin discotecile rurale între flãcãi din sate vecine, bãlãcãrelile (între sot si sotie, rude sau vecini) din numeroase emisiuni TV, reprosurile rãstite pe care le auzi la cozile din fata farmaciilor, îmbrîncelile din fata vreunui ghiseu, înjurãturile pe care si le servesc unul altuia soferii care nu si-ar da prioritate nici morti - toate acestea sînt pãrti din acelasi fenomen de amploare, ce se dezvoltã nestingherit sub ochii nostri. Supãrãrile românilor, nervii, stresul si esecurile, asteptãrile prea lungi si sperantele prea des sparte - toate au dus cãtre aceastã acumulare de violentã, la toate nivelurile. Nu numai oamenii simpli sînt atinsi. Urmãriti-i atent pe „alesii“ dumneavoastrã. La prima vedere, politica româneascã este încã linistitã. Prin Taiwan sau Coreea de Sud, deputatii sar la bãtaie la propriu; prin Rusia, interlocutorii, prin talk-show-uri, îsi aruncã - la nervi -, unul altuia, paharele de apã în fatã. Noi sîntem încã la început: deocamdatã, vedem din ce în ce mai multe interjectii si din ce în ce mai putine fraze rostite normal, pînã la capãt.
Românii stau pe un butoi de pulbere. Observãm spectacolul violentei, peste tot în jurul nostru, si ne amãgim cã, expunîndu-se, ea se consumã. Dar dacã, prin multiplicare, ea nu face altceva decît sã se acutizeze? ÃŽn ultimii ani, mereu atentia ne-a fost focalizatã cãtre ceva. Cã a fost NATO sau UE, la nivel national am avut, cît de cît, un tel. S-ar putea ca, din 2007, unii români sã se simtã trãdati în sperantele lor; si sã considere cã telul „national“ nu este si al lor. Atunci poate îsi vor aduce aminte de politele pe care le au de plãtit. ÃŽn spatele lor, ca generatie, vor fi adolescentii de azi - ei însisi îmbibati în violentã, pe toate cãile, din fragedã pruncie.
Si rãmîne, atunci, de vãzut, dacã vor fi destule capete de spart pe mãsura furiilor din creierele noastre.
|
Autentificare
