Satisfactiile unui succes asteptat de (prea) multã vreme
Asa cum am semnalat nu demult, la cea de a XVIII-a editie a Festivalului National de Comedie de la Galati, care s-a desfãsurat între 16 si 25 octombrie 2006, spectacolul cu piesa „Volpone“ de Ben Jonson, în regia Louisei Dãnceanu, prezentat de un colectiv artistic al Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, a obtinut - conform deliberãrii competente a unui juriu format din Dorel Visan, Mircea Cornisteanu, Florina Cercel, Elisabeta Pop si Dominique Fataccioli - Premiul pentru cel mai bun spectacol, iar actrita Adina Suciu - Premiul pentru cea mai bunã interpretare a unui rol secundar, cu rolul Lady Politik, din acelasi spectacol.
Si în teatru, toamna se numãrã bobocii Protagonistul spectacolului, actorul Tudor Tãbãcaru, asemenea colegilor sãi, este foarte încîntat de recunoasterea valorii teatrale a productiei în cadrul unui festival national unde, din pãcate, n-au mai fost de mult: „Sã-l scoti în lume înseamnã sã-l duci la festivaluri, în competitii de amploare. Acest spectacol avea dreptul de a fi scos în lume. Este un spectacol bun din toate punctele de vedere: ca text, ca dramaturgie, ca viziune regizoralã, ca interpretare. Toate personajele se vãd, sînt bine creionate. Sînt elementele unui puzzle care, compus corect, aratã un tablou veridic. Sînt foarte bucuros cã în sfîrsit, dupã multi ani, am luat si noi un premiu. Sigur cã ne-am fi dorit mai mult. Nu la Galati, unde nu se putea mai mult de atît, dar, repet, calitãtile acestui spectacol care se joacã bine de vreo doi ani, ar fi justificat si alte participãri la manifestãri teatrale nationale si, de ce nu, si încununarea lui cu mai multe premii. Nu mã consier nedreptãtit pentru cã la Galati nu am mai luat si alte premii. Nici mãcar nu am vãzut ce s-a mai prezentat în festival. Se spune cã toamna se numãrã bobocii si eu mã bucur cã în aceastã toamnã lungã si frumoasã avem ce numãra. Ca sã iei douã premii cu un singur spectacol la un festival national, cred eu cã este foarte bine. Apoi, realizarea, în pripã oarecum, a unui festival pietrean care sã se caracterizeze printr-o concentrare densã a unora din cele mai bune productii teatrale de la nivel national este, de asemenea, un prilej de satisfactie“.
În calitate de reporter, mã bucur cã interlocutorii mei, protagonisti ai spectacolului premiat, sînt înversunati a aduce omagiul cuvenit regizoarei Louise Dãnceanu care, stim cu totii, a realizat o viziune coerentã, valoroasã, echilibratã, plasticã si ingenioasã asupra unui text care, fie vorba între noi, într-o perioadã marcatã de spiritul marelui Will, a fost uneori controversat si, pe nedrept, uitat.
Perenitatea moravurilor Textul lui Ben Jonson este rezultatul unor cãutãri ale unei epoci caracterizate prin ceea ce am putea numi anarhie progresistã. Un fenomen complex, clocotitor, amalgamat, divers, uneori contradictoriu, alteori paradoxal, dar, în sfîrsit, dezinhibat.
Cu o solidã culturã clasicã ale cãrei rãdãcini dramaturgice se regãsesc în dramele lui Seneca si în comediile lui Plaut, cu mostenirea proaspãtã a precursorilor shakespeare-ieni - unde spiritul livresc si rafinat al lui John Lyly, partizanul euphuismului, se îmbinau cu trãsãturile baroce sugerate de Thomas Kyd sau cu universul rãzvrãtit al lui Christopher Marlowe - contemporan cu Shakespeare, Lope de Vega si Tirso de Molina, Ben Jonson a avut un destin controversat si întrucîtva nedrept.
„Volpone or the Fox“ se naste odatã cu Corneille si „Macbeth“ într-o perioadã a acumulãrii primitive de capital care, întocmai ca în România de astãzi, a dezvãluit cu cinism un întreg arsenal al lipsei de scrupule si al imoralitãtii civice.
Plasîndu-si actiunea într-o Venetie a comertului si a banului, Ben Jonson reuseste sã reliefeze cu pregnantã datele fundamentale ale avaritiei si cupiditãtii, ale relatiilor bazate pe minciunã, interes, lãcomie feroce si plãcere a întrupãrii rãului.
Cîte ceva despre regie... Eliberatã de grija unui story stufos sau amalgamat, regizoarea a putut sã-si concentreze întreaga atentie în teritoriul viziunii spectaculare. Nãscutã, cultivatã si formatã în atmosfera teatrului, Louise Dãnceanu cunoaste bine psihologia spectatorului si este adepta unei regii de facturã clasicã adaptatã la cerintele moderne de perceptie. Miscarea actorilor este precisã, exactã, elocventã, pe trasee bine delimitate, fãrã ca prin aceasta sã le fie în vreun fel îngrãditã personalitatea sau libertatea de expresie.
Fãrã a abuza de inserturi contemporane sau circumstantiale, atunci cînd o face totusi, acestea dau bine, cad firesc si, evident, stîrnesc reactii comice de bunã calitate.
Dilatarea spatiului de reprezentare dincolo de nivelul scenei, intersectarea planurilor de joc, integrarea elementelor specifice procedeului „teatru în teatru“ sau introducerea elementelor teatrului popular contribuie, de asemenea, la crearea unei stãri de spirit dinamice, surprinzãtoare si elocvente prin plasticitate.
Economia de mijloace se vede cu pregnantã si în structura parcimonioasã a scenografiei gîndite si concepute de Florilena Popescu, unde functionalitatea este dusã la extrem, fãrã a împieta în vreun fel asupra calitãtii spectacolului.
... cîte ceva despre actori Despre fiecare din personajele acestui spectacol si despre modul cum au fost transfigurate în postura scenicã, notam cîndva:
Tudor Tãbãcaru (Volpone) se vede bine, este îndrãgostit de rol. Uneori atît de îndrãgostit, încît riscã sã-l facã pe Volpone simpatic. Dar, se poate constata cu usurintã, un actor de talia lui se simte, cum s-ar spune, „în apele teritoriale“ într-un asemenea rol.
Cuplul cu Victor Giurescu (Mosca) e fericit construit pentru cã, de la structura somaticã la cea atitudinalã, existã anumite afinitãti care, în acest spectacol, sînt strict necesare. Mosca este creatia lui Volpone, copia lui, capodopera insidiozitãtii si pervertirii.
Daniel Besleagã (Voltore) deseneazã cu har profilul avocatului nesãtios. Ticurile breslei, gestica si peroratia gongoricã si gãunoasã, patosul gratuit si vehementa nemotivatã, au elocventã si umor.
Cezar Antal (Corbaccio) face un savuros rol de compozitie, chiar dacã, pe alocuri, supraliciteazã caricaturizarea unui bãtrîn senil pe tot teritoriul de dincolo de bani si avere.
Opulent si perfid, într-o primã fazã, înduiosãtor prin nemernicie si josnicie într-o alta, Florin Mircea Jr. (Corvino) este tipul negustorului grobian pentru care „banul scuzã mijloacele“.
Dan Grigoras (Bonario), fiul lui Corbaccio si Ecaterina Hâtu (Celia), sotia lui Corvino, victime ale josnicei comuniuni de interese, reactioneazã pertinent; cel dintîi biruindu-si neîntemeiatele complexe, cea de a doua exersînd o posturã tipologicã a femeii captive.
Si pentru cã vorbim de cupluri, trebuie neapãrat sã mentionãm prestatiile remarcabile ale lui Cosmin Maxim (Sir Politick Ar-Fi), înlocuit între timp de Cezar Antal, si Dragos Ionescu (Peregrine).
Nu atît surprinzãtoare (am mai vãzut ceva si în „Avarul“), cît asteptatã si cuvenitã a fost evolutia Adinei Suciu (Lady Politick Ar-Fi), animatã si pusã în valoare prin excesul de vervã, locvacitate si mobilitate.
Justitia, întruchipatã în chip siamez de Lucretia Mandric si Gina Gulai, este schioapã, trebuie unsã, aude greu, vede prost, si - precum cu amãrãciune se poate constata - se lasã, în cele din urmã, sedusã de ideile neargumentate ale lui Voltore.
De altfel, atît Lucretia Mandric, cît si Gina Gulai, împreunã cu Loredana Grigoriu, întruchipeazã pertinent si pomenitele „moshitto“.
Aspiratii îndreptãtite Victor Giurescu nu recunoaste nici un model în interpretare si nici mãcar nu se aratã impresionat de creatia lui Depardieu invocatã în treacãt ca un posibil model de abordare: „Era transpus clasic si foarte lung. Se baza mai mult pe brandul protagonistului. Mã bucur foarte mult pentru succesul acestui spectacol, pentru cã noi, actorii, am tinut foarte mult la el. Am crezut în acest spectacol si în regizoare. Din pãcate, Louise nu se bucurã de toatã atentia care i s-ar cuveni în viata teatralã bucuresteanã. Acolo, existã uneori pretentii si vanitãti neacoperite. Dupã pãrerea mea, «Volpone» este cel mai bun spectacol al nostru din ultimii opt ani si este mare pãcat cã nu a fost scos mai mult în lume. De la «Usa închisã» si «Romantiosii». De altfel, cel de al doilea a luat si el un premiu, tot la Galati, acordat cuplului Tudor Tãbãcaru - Ovidiu Crisan. Evident cã fiecare dintre noi îsi doreste un premiu. ÃŽn viata teatralã asta conteazã enorm. Dar poate cã cel mai mult mã bucur pentru Adina, pentru cã merita acest premiu, cu atît mai mult cu cît nimeni nu a crezut în ea. S-a investit enorm în alte persoane care nu au dat satisfactie“.
Dupã un sir de roluri tatonate, în „Volpone“, Adina Suciu a luat lucrurile în serios. Atît de în serios încît, dupã un adevãrat insert de recital dramatic dominat de vervã, umor, mobilitate si savoare, stîrneste aplauze la rampã: „Cred cã acest premiu a venit la momentul potrivit. Vreau sã subliniez faptul cã toti colegii mei din echipa spectacolului m-au sustinut. ÃŽn mod special interpretii rolurilor principale care, contrar obisnuintelor din teatru, au fost alãturi de mine cãutînd sã potenteze efectele. Am avut o mare libertate de miscare în spatiul acestui rol, n-am simtit nici o aversiune ci, din contrã, un mare atasament sufletesc si profesional care se simte. Pentru acest lucru, le multumesc din inimã!“.
Mai în glumã, mai în serios, Adina Suciu considerã, pe bunã dreptate, cã aceastã recunoastere îi dã dreptul de a aspira si la roluri mai consistente si - de ce nu? - titulare.
Dincolo de toate acestea, dublul succes al spectacolului pietrean pe scena Festivalului National de la Galati este o bucurie împãrtãsitã, nu ne îndoim, de toti beneficiarii actului artistic propus de institutia teatralã pietreanã, hotãrîtã sã revinã cît mai grabnic în teritoriul privilegiat al vietii teatrale de înaltã calitate. Nu ne rãmîne decît sã le urãm succes!
|
Autentificare
