 Cu tristeþe
E posibil sã nu fiu eu cel mai obiectiv critic pentru a judeca spectacolul Shakespeare reloaded, cea mai recentã premierã a Teatrului Tineretului; prea sînt obsedatã de Shakespeare ºi-l ºtiu ºi pe faþã ºi pe dos. Dar tocmai aici e buba, hic jacet lepus: ce target (cuvînt, repet, mult mai cool decît strãmoºescul þintã), ce segment de public are drept destinatar acest spectacol? Cei care-l cunosc pe Shakespeare, fie ºi pe deasupra, ori mãcar îl respectã ca un arhetip cultural, nu au avut ce alege din el; s-a plecat la pauzã în neºtire. Celor ce nu-l cunosc, generaþiilor actuale, pe “limba”cãrora par a dori sã vorbeascã autorii, prea puþin le pasã de dramaturgia elizabetanã ºi de cel mai strãlucit reprezentant al ei, iar prezenta producþie nu le va trezi interesul nici cu poliþia. Nu asta era ideea, sã comprimi titlurile (ºi temele) cunoscute pentru generaþiile de astãzi, care nu mai citesc, sã reload-ezi opera bardului pentru cei ce cunosc sensul verbului to reload?
Ba nu, zãu, adicãtelea, pardon cã întreb, puneþi-vã în situaþia unui elev de liceu, cãruia nu-i prea place sã citeascã în general, teatru în special, Shakespeare, greoi de urmãrit pentru o minte neantrenatã, cu deosebire (cea mai rãspînditã specie de elev de liceu). Credeþi cã rãmîne cu vreo urmã de interes, care sã-l apropie de autor, dupã ce vede aºa ceva? ªi, dacã nu, ce rost are sã începi prin a-þi beºteli spectatorii cã nu citesc Shakespeare, pentru a continua cu tocanã de Shakespeare preparatã pentru inculþi? Nu despre asta era vorba? Dar, oare, ºtiau autorii spectacolului realmente ce doreau?
Intenþionat m-am amestecat (pînã la un punct ºi cu stricte intenþii experimental-behavioriste) în aiureala de la început, pentru a-i vedea cum reacþioneazã dacã le stricã oarecine jucãrica, adicãtelea dacã ridicã mîna cineva nescontat la o întrebare “cu rãspuns plãtit”, gen “dar a citit sau a vãzut cineva din salã Regele Ioan?” Ei, eu citisem piesa de cîteva ori, în traducerea excelentã, deºi cam liberã, a lui Dan Botta ºi în original; ºi o vãzusem jucatã, în cheie comicã, în cheie tragicã, în cheie istoricã, tot în traducere ºi în original; ba ºi într-o variantã francezã. Ce te faci, cum reacþionezi? Prost, evident; au ignorat mîna mea ridicatã, n-au avut reflexul sã improvizeze ceva ºi s-au dus… la omul lor plasat în salã. Nu þin sã mã dau cititã, dar, vezi dumneata, astea sînt riscurile asumate atunci cînd o faci dupã ureche pe Antonin Artaud.
ÃŽn interviurile date, cel din caietul-program ºi cel de pe România-Actualitãþi, regizorul ªtefan Iordãnescu insista asupra prezentãrii spectacolului ca pe rezultatul unui workshop “dat” de el la Piatra Neamþ, fructificînd experienþa sa shakespearianã – sau shakespeareologicã – de pe alte meleaguri. Atunci am înþeles aerul de infantilism pe care reprezentaþia îl degaja: îmi amintea de spectacolele din institutul de teatru, încã insuficient de mature pentru a avea un perfect calibrat discernãmînt estetic. Ceea ce nu mai era cazul aici, cu actori deja cu experienþã de scenã.. Iar mult prea lungile interludii dintre fragmentele jucate coborau spectacolul sub nivelul improvizaþiilor de altãdatã care urmau premierelor de clasicã amintire ºi în care, pentru cei “ai casei”, actorii se autoparodiau cu mult mai mult haz. Asta e.
Ceea ce nu e, nu e un gînd.
Am învãþat de la mari regizori, printre care Al. Tocilescu, Cãtãlina Buzoianu ºi alþii, cã un spectacol se bazeazã pe un gînd anume, o intenþie esteticã, o pledoarie pentru o idee. Aici – nimic.
Parodia nu e o idee în sine, ºi aici nici mãcar asta nu era.
Modernizarea este greu de demonstrat la TT, cîtã vreme n-au murit cei ce altãdatã au vãzut Romeo ºi Julieta în regia lui Purcãrete, ÃŽmblînzirea scorpiei regizatã de regretatul Iulian Viºa sau, mai ales, Nevestele vesele din Windsor, strict nec plus ultra. Joacã era ºi acolo, Doamne Dumnezeule, ºi încã peste mãsurã; actualizare cataliticã pe cît se putea, chiar o oarecare impertinenþã piºicherã în abordarea subiectului, o iconoclastie suficient de manifestã, dar – ce esteticã rotunzime, cîtã coerenþã, cît sens… Aici – începusem sã mã uit spre culise, aºteptînd sã aparã Axinte ori Mîrlanu’.
Actualizarea era prinsã în dilema existenþialã a relativitãþii: un Shakespeare cu iz de Matrix ºi de Titanic mai are vreo þintã? Mai bine, invers: Matrix cu iz de Shakespeare, e mai verificat.
Altminteri, actorii erau (încã) tineri, adicã simpatici ºi energici, deºi prea înduioºãtori în pretenþia lor de a fi înþeles ceva din Shakespeare; pe alocuri te buºea rîsul, deºi nu ºtiu sigur dacã de ce se încerca, sau de de se reuºea; treaba cu happening-ul, cu interactivitatea, era foarte, foarte trasã de pãr, dar mãcar oferea un moment de calm publicului sastisit de ce vãzuse; ºi s-ar mai putea extrage ºi alte douã-trei detalii pozitive (Macbeth, de pildã, ceva mai coerent). Aº recomanda mai ales fructificarea acelui Othello hip-hop sau house sau ce era; cred cã o formaþie de profil, gen Cassa Loco ar face din el ceva; adevãruri de talia lui “dacã nu ºtii cum stã treaba / i-ai luat gîþii pe degeaba” ar fi de mare efect în peisajul muzicii de pe AtomicTV.
ÃŽnsãilarea aceasta de momente nu era însã nimic în sine. Munca într-un asemenea seminar-atelier de creaþie care se cheamã acuma workshop este utilã prin proces, nu prin efect; ºi prea arareori rezultatele sînt comunicabile urbi et orbi cu titlul de creaþie încheiatã; ele sînt un fel de bruioane, de eboºe ale unor realizãri viitoare. Mã ºi întreb a cui a fost ideea sã dea neîndestulului acestuia nume de produs finit ºi sã-l prezinte ca atare; vorba împãratului din poveste: “dacã v-a sfãtuit cineva, rãu v-a priit; iar dacã aþi fãcut dupã capul vostru, rãu cap aþi avut.”
Dacã aº avea vreo cãdere, aº spune regizorului ºi interpreþilor cã de-abia de aici ar trebui sã înceapã munca propriu-zisã pentru a realiza un spectacol-sintezã asupra spiritului operei shakespeariene, chestie care ar mai dura cîteva zodiace. Cum nu am cãdere, mã mulþumesc spunîndu-le cã, în forma asta, nici de Zilele Oraºului nu e bunã. S-o pãstreze pentru turnee de varã, publicul de pe litoral ar putea aprecia; mai puþin Mila 23, cã pe acolo se mai poartã gustul ºi valoarea.
Dar, dupã premiile de astã-toamnã de la Festival, nu mã mai mir de nimic. Sicã Alexandrescu, prin anii ’50, întrebat pe stradã ce mai face, ce mai zice, se bãtea cu mîna peste gurã ºi spunea: “nu mai zic nimic, pãcatele mele!” Aºa ºi eu.
|
Autentificare
