 Sã ne rugãm pentru sora Benedicta
Clopotele bat, departe, în Moldova, la Mãnãstirea Vãratec, pentru sufletul doamnei Zoe Dumitrescu Buºulenga. S-a mutat la Domnul acum cîteva ceasuri, în locul cu verdeaþã unde alesese sã trãiascã retrasã aºa cum, la o vreme, marii cãlugãri îmbunãtãþiþi încep a se desprinde de lumea de aici ºi, îmbrãcînd chipul îngeresc, îmbrãþiºeazã o altfel de înþelegere a vieþii decît cei ce rãmîn în lumea noastrã indistinctã ºi nedesluºitã. Aceasta nu este, însã, o metaforã, ci un fel de a trãi exponenþial, prin chemare ºi prin refacere de mituri. Dar, înþelesul ce se întrezãreºte aici impresioneazã ºi creeazã tulburare, cãci, acum, nu dispare doar un cãrturar cu înfãptuirea impresionantã, ci un îndrumãtor tainic ºi un simbol. Astãzi, nu s-a strãmutat în altã dimensiune numai cea care a fost „Doamna Noastrã Profesoarã“. Moartea ei încheie, la drept vorbind, o epocã ºi constituie cel de pe urmã semn esenþial ce ne aratã cã, de aici înainte, toate vor fi altfel decît ni s-a pãrut cã încã mai sînt ºi cã, de astãzi, turma, dacã mai existã, va trebui sã se întãreascã de la sine ºi sã înþeleagã rostul ei de a fi în timp, fãrã sã caute neapãrat un nou dãtãtor de luminã, ce va veni (dacã va veni) ºi se va arãta atunci cînd va trebui sã se arate. Semnele sînt, însã, înþelese ºi clare. ÃŽn nepãtrunsa lui întelepciune, Cel ce le ºtie pe toate ne-a arãtat, în doar cîteva luni, cã vremurile sînt altele ºi cã lumea noastrã îºi pierde, unul dupã altul, Oamenii Mari ºi este primejduitã sã rãmînã fãrã „model“ ºi „exemplu“ ºi fãrã îndrumare, rãtãcind în istoria tot mai indefinitã, tulbure ºi rea. ªirul întreg este impresionant prin tãrie ºi, datoritã acesteia, prin însemnãtatea pierderilor succesive. Ele însemneazã o mucenicie continuã ce se întinde pe sute de ani ºi zeci de chipuri de tablou votiv care, odatã
cu sporirea neliniºtii ºi adãugarea fricii, încep a se ºterge de pe zidurile unde le punem alãturi de icoanã. Dar ºirul recent face sã aparã îngrijorarea, cãci cei ce rãmãsesem erau puþini, slãbiþi ºi bãtrîni, iar alþii, ce ar fi putut sã devinã, mîine, „Moºii noºtri“, nu dãdeau semne cã se vor mai ivi sau încã nu îi vedeam cã existã. S-a dus la Domnul, întîi, Vlãdica Antonie Plãmãdealã,care ne-a fost ani de zile pãstor ºi reazem ºi care - ca un Voievod enigmatic ºi prin faptul însuºi cã existã în fiinþã, acolo, aproape de Munþi- ne dãdea încã încredinþarea cã „predica de pe Munte“ are o semnificaþie ºi un temei ºi chiar ºi un rost, oricît ar fi fost totul împrejurul nostru de înceþoºat ºi de liniºtitor. Atunci ne rãmãsese Pãstorul de la Schit, „Doamna Profesoarã“, pe numele ei îngeresc Sora Benedicta. Prin aceasta, retragerile noastre dinspre lumea vãzutã - ºi orînduita prin instituþii - cãtre tainic, sublunar ºi secret, pãreau a fi încã posibile ºi, rezemîndu-ne aici, nãdejdea însãºi cã vom mai supravieþui, precum cãrturarii de limba româneascã în Þara ocupatã de fanarioþi, era încã vie ºi cãpãta o justificare ºi o întãrire. Acum, pare cã nu mai existã nimic asemãnãtor ºi cã „Modelul Omului Mare“ s-a înlãturat ºi nu a lãsat în urma lui nici mãcar un semn de stãruinþã ºi nici un urmaº care sã îl poatã reproduce ºi ajuta sã renascã atunci cînd va fi sã fie ºi va veni sorocul.
„Rãmînînd fãrã Pãstori, ne vom risipi ºi ne vom slãbi pînã la firul de apã firav ce se sufocã în nisip“
De oriunde am privi ºi cãtre orice zare, apropiatã sau îndepãrtatã a românitãþii, o descurajare ce anunþã destrãmarea ni se pare cã s-a aºezat cu o putere pe care numai miracolul ar putea sã o îndepãrteze. ÃŽn lumea noastrã neaºezatã, Fapta, ÃŽnvãþãtura ºi Povaþa încep sã se uite, ori sã se dispreþuiascã; Memoria ne scade; uitarea se aºterne; Cartea mare, cu Oameni Mari, stã aruncatã de o parte ºi se destramã cu filele împrãºtiate; Cuvîntul doar se mai aude, dar spus ºoptit, de la învãþãtor la ucenici, ca în vremurile insondabile, de Prigoanã. Speranþa cã mîine va apãrea un Crãiºor s-a înlãturat ºi nici nu se mai þine minte. Dar, poate cã acesta însuºi sã fie un mesaj ce ajunge la noi ºi îl vom putea primi cu totul dacã îl vom putea înþelege. Odatã, demult, se spunea cã Rãul ar fi voit sã aibã Lumea un singur cap, ca sã-l poatã zvîrli în þãrînã, fãcînd, astfel, ca toate sã nu mai fie orînduite ºi, astfel, risipite sã se piardã ºi sã se uite. Sã fie, aºadar, adevãrat cã, rãmînînd fãrã Pãstori ne vom risipi ºi ne vom slãbi pînã la firul de apã firav ce se sufocã în nisip ºi în deºert? Dar poate cã tocmai acesta este Semnul ce se aºteaptã ºi care ne aratã cã nu unul, ci o mie ºi nu un Cap, ci un milion de seminþe - care, lãsînd urma, vor fructifica - însemneazã astãzi destinul nostru istoric ºi rãspunsul colectiv înaintea celor ce nu doresc „Sã înfloreascã o mie de flori“.
La români, „Omul Mare“ este, poate, istorie, dar încã nu ºi noi, cei ce sîntem azi pe Pãmînt. Cãci viaþa noastrã, indiferent de cît o mai fi sã fie, nu ar mai avea nici o semnificaþie mai înaltã ºi nici un rost
definit, dacã nu se va sprijini pe Memorie ºi pe „Amintirea Faptei“ binevoitoare ºi înþelepte ºi pe Pomenirea Pãrinþilor ce ne-au fãcut posibili în trup ºi în gînd, acordîndu-ne dreptul de a ne defini.
Sã ne rugãm, dar, pentru Sora Benedicta, stãruitor ºi grav, astãzi ºi mîine ºi Duminicã, atunci cînd, de ziua Arãtãrii semnului Sfintei Cruci la Ierusalim, trupul ei chinuit va fi scoborît în mormînt la Mãnãstirea Putna, în preajma Sfîntului Voievod ªtefan cel Mare; loc tainic, de Renaºtere simbolicã viitoare, loc de cãrturar de literã auritã ºi de rãzeº, adicã de om liber, aºa cum a fost.
|
Autentificare
