Opinia publică

Abia sosit pe asfaltul salvator, în vajnică innoire, al urbei, pe o ploaie plină de promisiuni bune sau rele, depinde de interesul personal al individului, după o cumplită hurducătură pe drumurile de asfalt sau de lut, toate la fel, pline de hîrtoape şi de indiferenţa aleşilor locali, ai poporului, de care bietul popor nu scapă nici în mileniul trei, caut să mă pun la curent cu opinia publică. Ce să fac? Deschid televizorul şi butonez cu frenezie. După un ceas de cercetare, sînt informat: două mari probleme apasă sufletul sensibil al naţiei: operaţia de discopatie a Preşedintelui şi joaca de-a uite-o, nu e, cu privire la data intrării scumpei mele patrii în Uniunea Europeană.
Nu ştiu dacă aşezarea din text spune ceva clar despre ordinea importanţei celor două chestiuni, dar eu sînt om şi, vorba nu ştiu cui, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, deci nici compasiunea faţă de suferinţa omenească, chiar cînd suferindul este ditamai demnitarul balcanic. Îl doare şi gata! Că e om şi dumnealui!
Să nu dea Dumnezeu omului cît poate duce! Aşa cuvîntează bătrînii ţărani, ştirbi şi cu degete chircite, din satele noastre barbare. Nici măcar preşedintelui, care, evident, duce în braţe povara întregului popor şi al patriei. Iar cînd aceste amîndouă sînt atît de grele, se mai întîmplă şi o hernie de disc intervertebral. (Chiar şi eu, fără răspunderi şi greutăţi de proporţii, am o discopatie, dobîndită pe cînd eram director la „Rareş“ şi, într-o noapte, era să ardă liceul, pentru că un elev de la seral aruncase o ţigară peste o cîrpă uitată sub o scară. Fireşte, nu am luat liceul în spinare, dar ce spaimă! Nu se compară, dar orişicît...)
Atentatul la sănătatea Preşedintelui a pus în umbră vestea proastă că cică mai marii bucatelor din Uniunea Europeană ne vor amîna fericita anunţare a intrării in federaţie cam prin toamnă, prin octombrie, ca să ne ţină sub presiune.
Presiune? Cine e sub presiune, oameni buni? Cei care răspund de infrastructură, stăpînii drumurilor cu hîrtoape şi ai digurilor care, găurite de şoareci şi dihori, au lăsat Dunărea să o ia spre Bucureşti înainte de construirea canalului născut mort? Să fim serioşi! Cei care răspund în ministere de pîrloagele înierbate vesel şi medieval, ornate deja cu două steguleţe europene, roşii, fără a fi noi comunişti ori socialişti, şi inventează statistic mai ceva decît în anii „de aur“? Păi de ce?
Cei care nu „sapardează“, nu „fare“ază, nu programează, nu fac nimic alta decît îşi scot ochii ca fraţii şi se hîrîie prin stinghiile gardului?
Poate nişte primari care nu au reuşit nici după gripa aviară să convingă babele pitoreşti ale neamului să-şi ţină galiţele în ogradă, nu pe hudiţă sau pe toloacă şi pe huliganii de moşnegi să nu mai răstoarne gunoiul pe malul pîraielor?
Poate nişte fermieri din visele frumoase ale ministrului de resort, pentru că în realitate ei nu există decît în proiecte şi dosare sau nişte „imemişti“ fericiţi că trăiesc financiar pe vremea fumăritului?
Poate un cetăţean care a cîştigat în anul trecut exact 46 de lei noi sau ministerul de finanţe, care cheltuieşte cu corespondenţa către acest contribuabil, depăşind de cîteva ori suma încasată de stat ca impozit?
Abia smuls din glodul ancestral şi mioritic al satului actual, aş rîde cu hohote faţă cu spaima unora că o Românie medievală poate fi amînată cu trei luni de la ştirea că intrarea în Uniune va fi în 2007 ori în 2008. Dacă nu ar trebui să mă abţin, pentru că Preşedintele ţării se află internat într-un spital vienez. Că nici chirurgi universitari apţi să opereze o hernie de disc zic unii că nu mai avem!
Dar, la urma-urmei, în afară de vorbărie, ce mai avem?!?