Stolojan sau patricidul politic

Iata ca s-a ĂŽntĂŽmplat: Stolojan a fost exclus din PNL, prin votul masiv al unei filiale li-berale din Bucuresti. Excluderea unui
ex-presedinte dintr-un partid - oricare ar fi el - este oricĂŽnd si oriunde un subiect de prima pagina. În plus, la ora la care scriu pare foarte probabil ca Theodor Stolojan sa nu ramĂŽna singurul fost presedinte liberal ĂŽn aceasta situatie. Mi se pare discutabila ideea ca PNL ar putea obtine, macar pe termen mediu, vreun cĂŽstig ĂŽn urma acestor miscari pe esicher. În replica, sĂŽnt mai multe idei ce s-ar putea invoca. Una, ca includerea sau exclu-derea de membri este atributul suveran al fiecarei filiale, a fiecarui partid. Apoi, aceste acte, ĂŽn interiorul PNL, ar putea fi legate si de acea platforma Stoica - Stolojan despre care se tot vorbeste de ceva vreme, posibil ca parte a unui extins partid de dreapta - pe care macar o parte a presei si a contingentului de analisti autohtoni ĂŽl (pre)vad deja ca fiind un „mega-partid“ apropiat de presedintele Basescu.
Dincolo de personajele în discutie - unele dintre ele cu mare notorietate si credibilitate în spatiul nostru politic - fenomenul mi se pare mai complex. Ceea ce se întîmpla are ceva din aura dramatica a episoadelor istorice în care apare tema uciderii tatalui - sau paricidul. Un caz cunoscut este, desigur, cel al împaratului roman Cezar - ale carui ultime cuvinte par a fi transmis tocmai surpriza de a-si vedea, printre conspiratori, un fiu. Înainte de a fi o tema istorica, paricidul este un fapt antropologic: în comunitatile umane din negurii începuturilor, conflictul dintre ge-neratii se transa uneori violent, masculi tineri eliminîndu-si ascendentii imediati, pentru a-si impune autoritatea. La fel stau lucrurile în politica. Esecul ex-presedintelui (si creatorului) PSD Ion Iliescu la alegerile din partid din 2005 a fost interpretat de multi tot ca un paricid - dupa cum si executia lui Ceausescu, organizata de persoane din esalonul trei sai patru al partidului pe care acesta îl tutelase a fost descrisa, deseori, astfel. Ceea ce mi se pare a individualiza cazul PNL, acum, sînt doua detalii. Partidul are antecedente în privinta excluderilor. În 1990, presedintele pe atunci Radu Cîmpeanu a exclus din partid pe cîtiva dintre liberalii aripii tinere, precum Tariceanu, Patriciu, Chiliman s.a. În 1992, acelasi presedinte i-a exclus pe membrii unui informal grup de reforma - Stoica, Stroe etc. Acestea nu erau propriu-zis un paricid - ci era mai curînd tatal care-si sugruma urmasii politici. Ramîne istoriei sarcina de a analiza daca tatalui i-a fost mai bine dupa asta si daca aceste excluderi, atunci, au ajutat în vreun fel PNL. Or acum, PNL comite, succesiv, si crime de fii (vezi cazul Boureanu), si crime de tati (Stolojan sau, posibil, Stoica). În fine, al doilea detaliu tine de dinamica pe care astfel de miscari politice o capata. Excluderea este, totusi, forma extrema de despartire dintre grupuri si indivizi; ea este înca si mai extrema în politica, acolo unde se presupune ca arta compromisului reciproc este regina si ca totul se poate negocia pîna în ultimul moment. Odata început si continuat cu practica excluderilor, odata îngropata dorinta negocierii, e greu de spus unde se va opri bulgarele de zapada si cine va fi cel caruia, la capat de tot, i se va sparge în cap.