Acasã, la Madrid
Meciul de pe faimoasa arenã fotbalisticã Santiago Bernabeu dintre echipa gazdã Real Madrid si echipa est-europeanã Steaua Bucuresti mi-a produs dintru început impresia cã gazdele si oaspetii si-au inversat rolurile. Tribunele, dominate sonor si coloristic de suporterii Stelei, lãsau sã se înteleagã cã echipa din Ghencea joacã în Ghencea. Rar la Bucuresti, Timisoara, Cluj sau Constanta aduni 20.000 de suporteri la o confruntare fotbalisticã. Pe Santiago Bernabeu cei 20.000 de români au dominat prin entuziasm, scandãri si comportamentul de oameni care sînt acasã. Nici un complex, nici pe gazon, nici în tribune. În Spania lui Cervantes trãiesc, as zice într-un numãr alarmant de mare pentru bãstinasi, cetãteni proveniti din estul Europei care lucreazã cu cîrca, dar si în lumea mai scrobitã a afacerilor. Cei mai multi sînt din Romînia. Poate de aceea, bãietii lui Olãroiu au zburdat fãrã complexe si, ghinion similar cu atîtea de acasã, si-au dat cu stîngul în dreptul cînd ne era lumea mai dragã. Autogolul de pe Santiago Bernabeu a avut stupiditatea si naturaletea atîtor autogoluri si gafe de pe stadioanele de aici.
Sîntem, iatã, europeni, dar ne lipseau tidulele. De la 1 ianuarie vom avea si tidule. Cetãteanul de rînd, muncitor în cãpsunãrie sau pe schelã, le-a anticipat în fapt. Sîntem, o grãmadã de români, în Spania. Am cîstigat, chiar dacã am ratat scorul de pe gazon, duelul galeriilor. Am pus piciorul în Spania, asa cum spaniolii au pus cîndva piciorul pe pãmîntul nou de dincolo de Ocean. Am pus piciorul si în Germania, Canada, Israel, Italia. Statisticile oficial-neoficiale grãiesc despre dislocarea a trei milioane de români în aceste tãri si în altele. Ca un musuroi de furnici tinut sub capac, eliberarea din puscãria comunistã a creat aceastã explozie fãrã precedent. Acasã, în România, spre deosebire de acasã la Madrid, rãmînem an de an mai putini. Statisticile guvernului de la Bucuresti atentioneazã asupra unei crize, în premierã, de fortã de muncã. Asistentele medicale preferã spitalele din Italia, doctorii stomatologi clinicile din Germania, constructorii - marile cartiere din Israel. Informaticienii se mutã, cu cãtel, cu purcel, cu soacrã în Canada, care oferã mintilor luminate, cu calificãri înalte, cetãtenie fãrã întîrziere. Scandãrile entuziaste ale tribunelor la meciul Real Madrid-Steaua, inclusiv înjurãturile în limba românã, mi-au construit un sentiment reconfortant. Lumea este obligatã sã ia aminte cã sîntem. Priviti-ne! N-avem coadã de maimutã si nici pãr abundent pe spinare. N-am coborît din corcodusi si chiar în jocul cu balonul, atunci cînd uitãm de complexe, sîntem egali vouã! Rãmîne sã mai periem deprinderea ciorditului de portofele si sã subtiem prezenta în grupurile mafiote care bîntuie transfrontalier, mai ales în traficul de pipite.
Sentimentul reconfortant cã respirãm natural în lume îmi transmite si un abia perceptibil semnal de alarmã. Se va goli oare spatiul mioritic pînã la cota de avarie? Vom juca „acasã“ doar la Madrid, Roma, Ierusalim sau Otawa? Ca în vremea ceapeurilor cînd în sate mai rãmãseserã doar bãtrînii, ceilalti plecînd sã-si afle rostul la oras, sã rãmînã în localitãtile românesti, lipiti de tocul usii, doar octogenarii în baston, refuzati la export? O Românie gerontocratã, privind nostalgic spre micul ecran care ne transmite meciuri gãzduite într-un alt acasã decît cel natural, devine tragicã. Oricum, în Spania, la Castellon, a fost înregistrat primul partid politic al românilor. Nu stiu de ce culoare e. Tinta - intrarea în Parlament. Nu Parlamentul de la Bucuresti, ci Parlamentul de la Madrid.
|
Autentificare
