Acolo unde fata locului explodeazã
Jurnalistii au, ca si minerii, lãptãresele sau marinarii, o zi, zice-se, a lor. Ziua Presei picã pe 3 mai în toatã lumea, iar marcarea ei se face de obicei formal. Nu se organizeazã defilãri, presedintele de tarã nu tine discursuri, iar femeia de serviciu nu se omoarã cu mãtura mai abitir la intrãrile redactiilor în zi, vezi Doamne, sãrbãtoreascã. Forurile mondiale ale breslei trimit de obicei un comunicat sec, cu morti si rãniti. Ultimul bilant, cel pentru anul 2006, indicã 110 ziaristi morti în accidente de muncã. A nu se întelege cã le-a cãzut grinda pixurilor în cap sau si-au rupt mortal piciorul scãpînd din brate obuzul aparatului de filmat. Ei au murit la locul de muncã, asa cum mor soldatii. Locul de muncã nu este neapãrat redactia, ci o transee din Irak, o pesterã din Afganistan, o piatã din Kosovo. Acelasi bilant contabilizeazã 136 de jurnalisti arestati de autoritãtile tãrilor respective. Nici o aproximare a celor bãtuti la mitinguri, cotonogiti pe strãzi, asteptati cu ranga în usa blocului. Imposibil de întocmit un bilant al ziaristilor înjurati si mãscãriti la telefon, amenintati printre dinti, cu urã.
Si totusi meseria noastrã figureazã în clasamentul primelor puteri din stat si din lume. A patra, a cincea, a cincisprezecea, aproape cã nu are importantã. Meseria noastrã face pielea gãinii pe unii politicieni, nelinisteste viata autoritãtilor, produce multora insomnii. Cînd esti dat la gazetã, în urma unei investigatii jurnalistice precise si nemiloase, nu ti-e bine.
Marele jurnalist Tudor Arghezi spunea cã ziaristul este argatul opiniei publice. Nu se poate o definitie mai precisã. Asa e. Te recompenseazã pe mãsurã opinia publicã? Este opinia publicã un platnic generos? De cele mai multe ori nu. Sînt gazetari cu iscãliturã cunoscutã. L-am citit pe unul, pe cutare. N-am citit articolul cutare, ci l-am citit pe Icsulescu. El e un nume, a izbutit sã-si deseneze, în constiinta publicã, personalitatea. Multi, însã, rãmîn anonimi o viatã. Cititorul palpitã citind o anchetã cu dezvãluiri strivitoare, dar uitã sã citeascã iscãlitura de dedesubt, rãmînînd indiferent la identitatea truditorului. Opinia publicã, al cãrei argat esti, pretinde de la tine, în schimb, totul. Transmiti din Irak? Apoi fii acolo unde explodeazã bomba, unde sar în aer cartilagii si mate si oase. Dacã sar în aer si oasele tale, nici o pagubã. Din armata presei, gata mereu de voluntariate, te va înlocui imediat altul. Opinia publicã nu asteaptã. Opinia publicã nu are rãbdare. Opinia publicã nu va suspina pentru cei 110 ziaristi morti în 2006. Cifra devine abstractã.
Ziaristul e dator, spuneam, sã fie mereu la fata locului. Iar fata locului de multe ori explodeazã. Dacã nu esti la fata locului care explodeazã, nu esti ziarist. Explozii, uneori la fel de periculoase, se petrec în viata politicã a unei tãri. Si acolo trebuie sã fii pe fazã. Si acolo trebuie sã fii în transee. Si acolo poti fi în pericol. Numai astfel relatarea ta, comentariul tãu, reportajul tãu, vor fi demne de atentie. Opinia publicã e nemiloasã si plãteste prost.
Dar de ce, m-ati putea întreba, sã plãteascã opinia publicã, fie si cu recompensa unei compãtimiri? Ce, ziaristii nu-s salariati? N-au patroni, societãti de presã, mai mult sau mai putin bãnoase, în spate? Au. Din pãcate, salariile din presã sînt departe de a acoperi riscurile asumate ale meseriei. Ale acestei meserii fãcute cu pasiune si onestitate. Doar despre pãlmasii ei vorbesc azi, fiindcã altfel existã, si între noi, vorba cuiva, „jartele“, ticãlosi, mercenari, nontalente. Pe 3 mai nu e si ziua lor. La multi ani celor rãmasi în viatã! Fie-le tãrîna usoarã celor 110 colegi de breaslã morti în 2006.
|
Autentificare
