Mi-e rusine, în premieră, că-s ziarist

Mă număr printre apărătorii breslei din care fac parte. Stă mărturie activitatea mea pe ogorul paginii de ziar de aproape patru decenii, începută la granita dintre adolescentă si tinerete. Ziaristul, în general prost plătit, chibitînd si ieri si azi pe la usa mai marilor zilei, poate dărîma cu pixul lui glorii, oficiali înalti, ministri, sefi de stat. Talentul de observator si cel de a se exprima cursiv, cu har uneori, îl fac temut. Soliditatea si veridicitatea informatiilor vehiculate, obtinute la capătul unei munci tenace, adesea chinuitoare, dau credibilitate materialului de presă. Iată motivul pentru care cititorul cumpără în zori jurnalul si sînt, slavă Domnului, în pofida alarmelor că presa scrisă ar muri, destui oameni care nu concep o existentă normală fără ritualul lecturii matinale a ziarului. Iată motivul pentru care butonăm programele de televiziune, atenti la stirea care ne aduce în case informatia ultimă. Informatia adevărată. Avem destule de înfruntat în această profesie - agresivitatea celor vizati, grobianismul înavutitilor zilei care cred că pot cumpăra pe tarabă jurnalisti, înfumurarea politicienilor care nu-ti mai răspund la telefon imediat ce au ajuns la putere si te caută onctuos cînd înoată în neputintele opozitiei. Nu o dată, jurnalistii au fost asteptati cu parul în scara blocului. Au fost rupte oase si crăpate teste. În lume, inclusiv în măreata Rusie a lui Putin, au fost răsplătiti cu un glont în frunte jurnalisti incomozi. În numele lor, n-am atacat niciodată un confrate, iar în calitatea pe care o am în Clubul Român de Presă m-am bătut pentru conservarea solidaritătii de breaslă, atîta cît este ea. Azi, mă încearcă însă o rusine. Scena care m-a cutremurat a fost cea în care reporterii unei televiziuni, cu evidente partizanate politice, masivi ca niste gorile, rupeau usa unor amărîti bănuiti că au primit bacsis de la un politician care a derapat cu masina, botind un alt autoturism si strîmbînd fatada unei prăvălii. Există si bănuiala că-n momentul derapajului, nefericitul sofer ar fi atins cu oglinda o copilă aflată în zonă. Copila a căzut si s-a lovit la cot. Părintii, singurii autorizati să vorbescă în numele copilului minor, declară că fata lor a lunecat pe ghetus. Sigur, soferul fiind un demnitar, cazul a devenit interesant. Fiind vorba de liberalul Ludovic Orban, unul dintre cei mai acizi critici ai lui Traian Băsescu, întîmplarea a iesit din firescul înserierii în lungul sir de accidente usoare de circulatie. A devenit un eveniment pentru pagina întîi. Si aici e de înteles. Presa intră în priză cînd e vorba de personaje cu notorietate. Se petrece însă altceva. Iesirea din carosabil a lui Orban trebuie să devină (pare un ordin) scoaterea din politică a lui Orban. Nu prin DNA, ci prin presă. Executia trebuie să se petreacă rapid. Fără proces, fără probe, fără martori. Reporterii de televiziune, nădusiti ca niste luptători de sumo, năvăleau în casa unor oameni, întîmpinati de revolta disperată a locatarelor care îsi apărau sărăcia si secretele lovindu-i cu sacosa cu pîine. Confratii nostri vlăjgani încălcau grosolan drepturi stipulate în legislatia lumii civilizate. Urmărirea copilului, în afara acordului părintilor, hărtuirea lui acasă si la scoală, constituie de asemenea, o terfelire a legii. Două ziare si o televiziune au înnebunit. Transmit în direct sfîrsitul lumii. Chelia lui Tatulici face broboane, crainicele intră în fibrilatie. De Crăciun a fost omorît Ceausescu. Acum e omorît Orban.
Nu stiu dacă Orban este vinovat sau nu. Mă bucur că n-a murit nimeni pe ghetusul de la Cotroceni. Mă bucur că acel copil care a fost, presupun, în preajma masinii a scăpat doar cu o sperietură. Dacă în sărăcia lor au primit niste bani de Crăciun de la Orban, e norocul lor. Vinovătia sau nevinovătia demnitarului vor fi stabilite meticulos, nu prin anchete făcute golăneste, spărgînd usile oamenilor cu tunul camerei de luat vederi.
Societatea românească se îmbolnăveste treptat. Suferă de turbare nu numai clasa politică, nu numai lumea afaceristilor. Este contaminată grav, cu impostori, cu neaveniti, cu oameni de nimic, presa. Prea multi oameni de nimic au pătruns în redactii, otrăvind demnitatea unei meserii de care, mă încăpătînez să cred, lumea are nevoie. Ziaristul, spunea Arghezi, este un argat al opiniei publice. Ce ne facem însă, cînd gazetarii devin argati ai unui interes meschin?
P.S.: Stirea cu accidentul de lîngă Cotroceni am auzit-o prima oară în radioul din masină. Era vorba între altele de ruperea si dărîmarea unui stîlp de beton. Azi am văzut un asemenea stîlp lîngă Guvern. E de fapt un tărus din ebonită, are cam o jumătate de metru, si-l poti îndoi cu piciorul. Despre „betivul“ Orban prietenii stiu că nu bea de un an alcool. Presa l-a numit pe Văcăroiu, care nu consumă alcool din motive de boală, chefliul chefliilor. Mai poti convinge pe cineva că nu e Văcăroiu cel mai mare betiv?