Despre critica Parlamentului
Un Raport al Institutului de Politici Publice (de orientare fãtis cotrocenistã) despre activitatea parlamentarilor a dat presei de o anume culoare pretextul de a se nãpusti din nou asupra Parlamentului.
Fãtuce sãrãcut mobilate la domiciliu, dar si la inteligentã, ziaristi famelici, în eternã cãutare de stãpîni generosi la pungã, insi pe cît de otova, pe atît de fuduli, au înscenat un nou proces mediatic al principalei institutii a democratiei postcomuniste.
Campania nu m-a surprins.
Din cel putin douã motive:
1) Se înscrie în sprijinirea mediaticã a bãtãliei presedintelui cu Parlamentul, tipicã în istorie tuturor personajelor cu ambitii autoritariste.
2) Dã jurnalistilor posibilitatea de a trece drept curajosi fãrã a risca nimic.
Spre deosebire de Presedintie, Guvern, Politie si Administratia de bloc, Parlamentul poate fi criticat în deplinã desfãtare. Nu ti se va întîmpla nimic, deoarece fiind vorba de o institutie cu sute de membri, cîtã vreme te referi la ea în general, nu tresare nimeni furios, gata sã-ti rãspundã.
Mult mai important, jumulirea Parlamentului nu e o noutate post-decembristã. S-a mai petrecut si între cele douã rãzboaie mondiale.
ÃŽn volumul VI (1925-1926) din opera lui Ion Vinea, dau peste tableta sedinta de luni a Camerei.
Citesc primele rînduri:
„Poate vibratiile invizibile ale cupolei, încinse, în zinc, de peste asezãmîntul Adunãrii, ori poate numai întrecerile guturale din sedinta de ieri au lipsit de orice vlagã sfatul deputatilor în dupã-amiaza somnolentã de iunie. E zãduf. Alesul natiunii se simte mai bine la bufet decît în dezbateri. Grija sa de cãpetenie e sã-si improvizeze mai degrabã un evantai decît un discurs si sã-si zvînte chelia sau ceafa cu o batistã. Din aceastã multime toropitã, pornesc totusi strigãte, interjectii, articulatii neîntrerupte, o rumoare asurzitoare dar inexpresivã, asemenea behãitului intermitent al unei turme în trecere“.
Nu e propriu-zis un editorial. E mai degrabã o cronicã parlamentarã. Publicat în Adevãrul din 30 iunie 1926, textul confirmã axioma lui „Nimic nou sub soare“. Cu aproape un deceniu în urmã, în democratia interbelicã, realitatea parlamentarã era ca si cea de azi. Asezatã pe chiul, lehamite si behãit de turmã. Nu diferã nici pozitia jurnalistilor fatã de aceastã realitate. Ca si acum, e o pozitie criticã. Si cu toate acestea, în materie de presã e o deosebire. Mare cît un hãu. Deosebirea dintre mediocritate si talent. Despre lîncezeala din Parlament scriu si imberbii de azi. Dar ce fortã de impact are, prin comparatie, scrisul gazetarului Vinea!
Între cele douã momente de denuntare a Parlamentului existã, totusi, o notã comunã:
Ziaristii interbelici nu stiau cã va veni o vreme cînd locul Parlamentului îl va lua Marea Adunare Nationalã. Si nici ziaristii de azi nu stiu cã s-ar putea sã vinã o vreme cînd locul Parlamentului sã-l ia un fel de MAN.
|
Autentificare
