Părinţi plecaţi la muncă în străinătate şi consecinţe psihologice asupra copiilor

Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă au determinat pe mulţi dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine familia. Desigur, cîştigurile obţinute sînt importante atît pentru familie cît şi pentru economia românească, însă această migraţie spre vest are şi aspecte mai puţin dorite. Acestea ar fi destrămarea familială şi „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecinţe psihologice grave în timp pentru aceştia. Trecutul ne arată că şi în perioada comunistă foarte mulţi părinţi au fost nevoiţi să lucreze pe şantiere, în alte oraşe, şi să lase copilul în grija bunicilor. Aceştia din urmă au avut dintotdeauna un rol foarte important în educaţia şi creşterea copiilor, dar după revoluţie au un rol şi mai mare, pentru că foarte mulţi români, aproape două milioane lucrează în prezent în străinătate, dintre care majoritatea au şi unul sau mai mulţi copii.
Situaţia e mai accentuată în Moldova şi în zonele rurale, unde 30-50% din copii trăiesc la bunici sau la rude apropiate. Sînt şi cazuri în care copilul cel mare de vîrsta adolescenţei este şi tată şi mamă, avînd grijă de fraţii lui mai mici. În situaţii extreme copilul rămîne total abandonat şi autorităţile trebuie să aibă grijă de el. Există o problemă destul de delicată care se ridică: ar fi mai bine să se rămînă în România şi părinţii să nu aibă bani, astfel să nu aibă posibilitatea să-i educe şi să-i îngrijească sau e mai bine să plece, eliminîndu-se problemele financiare, însă să rămînă copii în grija altor persoane sau doar cu un părinte. Lucrurile nu pot fi privite în alb şi negru, însă trebuie evidenţiate consecinţele psihologice care apar ca urmare a absenţei numai a unuia din părinţi pe o perioadă mai lungă. Din momentul naşterii, copilul observă că există două persoane în jurul lui cu roluri diferite. Împreună, părinţii îndeplinesc toate funcţiile familiale. Funcţia instrumentală este legată mai mult de tată, iar cea afectivă de mamă. În aceste condiţii apare identificarea băiatului cu tatăl, iar a fetei cu mama, necesară constituirii identităţii de sine a copilului. Această identitate este afectată cînd nu există ambele figuri parentale în preajma copilului.
Copii învaţă să accepte limitele şi disciplina pe care părinţii o impun. El poate manipula prin dualitatea lui pe părinţii care nu sînt uniţi. De exemplu, cînd nu reuşeşte să obţină ceva de la unul din părinţi încearcă de la al doilea şi reuşeşte astfel în cele mai multe cazuri şi invers. La vîrsta de trei ani copilul crede că el este cel mai puternic. Omnipotenţa este o iluzie, o fantezie a copilului, părinţii fiind cei care îl fac să revină cu capul pe pămînt prin educaţie şi prin limitele impuse. În momentul cînd acestea nu sînt, copilul se simte puternic, că poate să facă orice, însă în momentul cînd nu reuşeşte să facă faţă problemelor intervine dezamăgirea şi frustrarea.

Plecarea unuia dintre părinţi sau a ambilor, conduce la un sentiment de abandon sau la anxietatea de separare.

„Se recomandă să se evite plecarea ambilor părinţi în străinătate“
Astfel fiecare despărţire pe parcursul vieţii lor va fi traumatică şi accentuată. Eforturile vor fi îndreptate spre evitarea despărţirii, chiar dacă uneori aceasta este necesară. Astfel vor apărea multe compromisuri şi tulburări afective. Intervine şi lipsa ataşamentului care nu poate fi compensată în nici un alt fel. Lipsa de afectivitate este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuieli nejustificate şi prin imaginea afişată, însă banii nu pot compensa lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului şi în viaţa de zi cu zi. Absenţa părinţilor sau doar a unuia poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala uneori, nu are nimeni puterea să-l controleze. Copilul suferă de disciplină, de lipsa de limitare.
Părinţii plecaţi sînt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la cîteva luni şi-l vizitează sau care numai trimit bani. În această privinţă autorităţile trebuie să impună ca plecarea în străinătate să aibă loc după ce s-a lăsat copilul pe mîini bune şi s-a luat angajamentul de a se ţine un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu ţin loc de căldură umană şi de un sfat dat de aproape, cu afecţiune părintescă.
Din păcate, această datorie se uită cînd se ajunge în străinătate şi dacă la început era în plan rămînînerea pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungeşte pînă se ajunge la instalarea unei rupturi puternice între părinţi şi copii.
În concluzie, se recomandă să se evite plecarea ambilor părinţi în străinătate şi de asemenea, înainte de aceasta, cîteva întîlniri de consiliere psihologică care să stabilească relaţia dintre părinţi după plecare şi relaţia între părintele plecat şi copil/copii, pentru a se evita apariţia de probleme în familie şi la copii.
Altfel, se creează la copii sentimentul abandonului şi este posibil ca odată ajunşi la maturitate să abandoneze şi ei pe copii lor ca un fel de protest şi ca răzbunare împotriva propriilor părinţi.