Socuri electrice

Confirmarea aderarii la marea Uniune Europeana m-a prins pe picior gresit, ĂŽn satul meu. Nu tu toale festive, nu tu tinuta de ceremonie, nu tu colegi cu care sa ĂŽncropesti o analiza a evenimentului istoric. Fiindca el este, sa recunoastem, istoric, venind ca o compensatie tĂŽrzie a nadejdilor romanilor, ĂŽndelung reprimate.
Am ascultat la un aparat de radio, agatat ĂŽntr-un prun, discursurile premierului Tariceanu si presedintelui Basescu. Cum i-o fi prins pe altii confirmarea aderarii la 1 ianuarie 2007? Actorii politici, cu contributii mai consistente sau de-a dreptul anemice, se agita pesemne fiecare ĂŽn felul lui. Nu stiu pe unde or fi, din livada mea nu pot sa-i vad, ministrii fosti, ministrii actuali de externe, de interne, de razboi si de pace, premierii sucesivi, parlamentarii. Nu stiu pe unde se agita vĂŽrfurile societatii civile, fiindca si ea a cotizat, uneori extrem de galagios, la opintelile aderarii. Destinul face ca anuntul victorios sa apartina lui Traian Basescu, cel care a facut, dupa opinia mea, extrem de putin pentru integrare. Fostul premier pesedist Adrian Nastase, care s-a agitat destul si cu vizibile rezultate pentru NATO si UE, petrece evenimentul la DNA. Cei doi candidati din campania electorala prezidentiala, unul victorios, celalalt perdant, gusta diferit din tortul acestei sarbatori. Asa e viata.
Încerc sa descifrez cu emotie o tresarire pe chipul comunitatii satului meu. Nimic. De azi dimineata bate clopotul bisericii, rar, tînguitor. Bate a mort. A murit la 74 de ani Gicu Marisoiu, un om pe care mi-l amintesc vag. Femei cernite, probabil neamuri, merg spre casa celui care si-a încheiat socotelile cu lumea. Fireste, clopotul de înmormîntare, straiele cernite, n-au nici o legatura cu aderarea la Uniunea Europeana. Se nimereste ca oamenii sa moara si de Craciun, si de 23 august si de ziua regelui si de 1 Decembrie. Unii mor chiar de ziua lor de nastere. Gicu Marisoiu a murit în ziua în care romanii au primit confirmarea acceptarii în marele club european. Evenimentul, repet istoric, este perceput, as zice, cu insensibilitate de satul meu. Întreb o femeie, despre care stiu ca sta sus pe o muchie de deal si care e vaduva, daca o încearca bucuria intrarii în Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007. Femeia ma priveste ca pe o aratare. Preocuparile ei tin de gasirea unui om care are caruta si boi si care sa-i transporte acasa, de pe o mejdina de loc, cucuruzii culesi zilele astea. I-a luat verzi de frica mistretilor. Ca sa-mi faca totusi hatîrul, îmi raspunde. Intrarea în Uniune, i-a spus ei cineva, înseamna ca nu mai are voie sa-si taie porcul cu cutitul la Craciun. Pe chipul ei îmbatrînit ghicesc o urma de zîmbet. Cu ce sa-l taie, daca nu cu cutitul? Cu socuri electrice, zic eu. Altfel, vine Olli Reihn si te trage de broboada. De unde sa iau eu maica socuri electrice? se mira femeia. Si apoi, daca vine cine zisesi ca vine, n-apuca sa urce la mine în deal. Termin porcul de mîncat pîna urca el pe prispa mea. Femeia rîde de data asta cu pofta.
Satul meu pare amortit la vestea intrarii ĂŽn Uniunea Europeana. As putea spune ca anuntul aderarii i-a lasat de lemn Tanase pe cei mai multi dintre tarani. Viata lor curge, pĂŽna una alta, ca acum un an, ca acum o suta de ani, ca acum o vesnicie.