RELEUL PIETRICICA. Gunoiul comunismului are loc la geam
Am avut rãbdarea de a transcrie un dialog, pe care îl reproduc la sfîrsitul acestui articol, pentru cã este plin de platitudini cu moft de profunzime pentru eternitate. Interviul îmi aduce aminte de un altul, apãrut în Catavencu, chiar într-unul din primele numere: „Da, l-am iubit pe Ceausescu!“ se numea, titlu onorat cu litere corp-afis, curajosul autor al afirmatiei fiind Corneliu Vadim Tudor. Eu, întîmplãtor, aflîndu-mã atunci prin redactia de la Curtea Veche, fiind pus la corvoada corecturii. Sincer, l-am apreciat cã avea sînge în instalatie. Desigur, nu-l pot aprecia pentru ce-a fãcut recent în Parlament, fiindcã am oroare de asemenea manifestãri viscerale, dar, domnule!, ca sã ajungi la asemenea declaratii si gesturi socante, trebuie sã ai ceva drãcesc în tine. Sincer sã fiu, am o teamã inefabilã fatã de asemenea oameni în care se combinã cultura enciclopedicã si violenta unui bãtãus retardat. Atît Vadim, cît si Pãunescu sînt ca niste buldozere uriase, ca niste hipopotami din calea cãrora trebuie sã fugi. Mai plastic, îi vãd urcîndu-se într-un autobuz supraaglomerat, dînd la maxim din gurã, coate, picioare si înaintînd cu frenezie ca sã ocupe un loc la geam, netinînd cont de femei gravide, copii, bãtrîni si alti cetãteni banali. Sînt de neoprit. Echimozele lãsate în urmã nu-i intereseazã, mortii de la Ploiesti, flegmele din decembrie 89', coalitiile cu Iliescu, Constantinescu si Bãsescu. Chiar, la un moment dat, credeam cã Bãsescu, destept, îl manipuleazã pe Vadim pentru sondaje, e mînã în mînã cu Tribunul, au ei niste colaborãri suspecte, fiindcã Tribunul asa a supravietuit dupã Livolutie: dîndu-se lovit. ÃŽmpãrtind tortul cu Iliescu si fãcîndu-le pîrtie lui Constantinescu si Bãsescu. Soi rãu acest Vadim, iar despre Pãunescu, ce sã mai spunem? Fiindcã, l-a lovit Dumnezeu si ni l-a arãtat asa cum e el, prin nevastã-sa mai tînãrã. Care a ucis, din culpã, într-un accident de masinã si rãmîne, în continuare, nepedepsitã. Despre cum îi bate Dumnezeu pe ticãlosi, prin copii, sotii, rude, este un alt subiect. Revenind la Marele Circ Milociu de la Parlament, citãm: „Regimul comunist din România a fost ilegitim si criminal“ (Bãsescu); „Numai un rãzboi nuclear ar putea distruge comunismul“ si „ÃŽntr-o zi nu se poate face condamnarea comunismului“ (Lech Walesa); „Comunismul este mai periculos decît fascismul“ (Jelio Jelev); „Viata mea a fost o lungã si loialã asteptare“ ( Mihai, ex-rege). Ion Iliescu, liderul de necontestat al perioadei post-ceausiste, a absentat de la sedintã. Nici pe Pãunescu nu l-am vãzut prin salã, dar poate este o lipsã a mea. ÃŽn schimb, omniprezent, Vadim a fluierat, umfîndu-si obrajii umflati, ca la meci. O definitie a penibilului. Fiindcã, pentru a intra în Parlamentul României, trebuie sã-ti pregãtesti o anumitã tinutã, bun, rãu, asa cum e el, Parlamentul nu este un stadion.
Ceausescu, erou national
Citez din ultima parte a articolului „Ceausescu-staturã de exceptie“, publicat în ziarul Vremea, la data de 4 decembrie 1993. Este vorba despre o discutie purtatã de Adrian Pãunescu si Gelu în bucãtãria primului. Gelu Voican Voiculescu (pentru cei care nu stiu, groparul lui Ceausescu):
„A. Pãunescu: Ati fãcut din Ceausescu, care devenise un personaj urît de toatã lumea, un erou national.
G.V.Voiculescu: Dar nu merita sã i se acorde aceastã sansã? Sã aibã, în sfîrsit, un deznodãmînt pe mãsura unui destin si a unei staturi de exceptie?
A.Pãunescu: Dacã din acest punct de vedere ai fãcut-o, este explicabil si justificat totul.
G.V.Voiculescu: Am probitatea sã-ti mãrturisesc cã n-am avut în vedere asemenea lucru. Asta o spun acum.
A.Pãunescu: Da, dar probabil cã te-a survolat aceastã logicã. Hegel spune despre Socrate - si cu asta as vrea sã fim de acord sã încheiem- exact în directia în care vorbesti tu despre Ceausescu acum: Socrate este ce este abia prin felul deznodãmîntului. Altfel, zice Hegel, Socrate rãmînea un filozof particular al Atenei. Într-adevãr, Nicolae Ceausescu rãmîne unul dintre liderii Europei de Rãsãrit si asupra lui ar fi planat incertitudinea faptelor de eroism din timpul vietii sale. Asa cum a sfîrsit - si trebuie sã recunosti cã a terminat ca un bãrbat - si chiar ea, care nu mi-a fost niciodatã dragã, a terminat frumos (Am muncit împreunã, am luptat împreunã, sã murim împreunã!), au scris o paginã care lor nu le mai foloseste. Dar nouã ne foloseste, ca exemplu de demnitate în fata mortii.
G.V.Voiculescu: Dar nu te gîndesti cã tragismul mortii lor a fost o ocazie nesperatã, care le-a oferit posibilitatea de a se mîntui, în clipa mortii respective, si cã, în felul acesta, si-au putut rãscumpãra o foarte mare parte din pãcate, prin însusi dramatismul si martiriul mortii lor?
A.Pãunescu: Mã gîndesc si cred cã e adevãrat ce spui cã e cu atît mai adevãrat, cu cît avem sã ne mîntuim de faptele noastre rele prin fapte bune viitoare si, eventual, printr-o moarte pe mãsurã.
Este ziua de 18 noiembrie 1993. A fost un dialog cu Gelu Voican Voiculescu, la noi acasã, în bucãtãrie“.Are dreptate polonezul: „ÃŽntr-o zi nu se poate face condamnarea comunismului“. Cît despre predictia rãposatului Brucan, se pare cã a fost optimist.
|
Autentificare
