Pãi nu?
Cine a trecut printr-o ºcoalã serioasã, cu dascãli de literaturã românã puºi pe treabã, musai cã a citit o poezie a lui Vasile Alecsandri închinatã Banului Mãrãcine. Poetul nostru nu inventa nimic, pentru cã marele Ronsard al Franþei se mîndrea cu descendenþa sa dintr-un nobil valah venetic în Franþa, în slujba regelui acestei mari þãri, „ronsard“ însemnînd în francezã taman „mãrãcine“. „Þine spada mea în dar,/ Brav marchize de Ronsard!“ zice regele Franþei, în finalul poeziei.
Buuun! Dacã povestea cu Mãrãcine poate fi totuºi o frumoasã legendã romanticã, în epoci mult mai aproape de noi au fost ºi sînt destui români, oameni de mare valoare, care s-au integrat culturii franceze ºi cei de aici îi considerã fãrã complexe de ai lor: de la Elena Vãcãrescu, Vuia (recunoscut aici ca primul zburãtor care s-a desprins de la sol cu mojloace peoprii la bord, adicã ajutat de un motor aflat pe avion), Coandã, inventatorul avionului cu reacþie, la Brîncuºi, Enescu, Cioran, Elvira Popescu ºi alþii, foarte mulþi.
O trãsãturã a societãþii franceze, de mulþi criticatã pe nedrept ca închisã, exclusivistã ºi chiar naþionalistã, este, dimpotrivã, primirea strãinilor, asimilarea lor ºi tratarea acestora cu aceeaºi mãsurã ca ºi pentru localnicii get-beget. Bonaparte era corsican, deci cu sînge italian în vine; Walevski, fiu de polonezã; ºi nimeni pe aici nu s-a mirat ºi n-a protestat de pe poziþii naþionaliste.
În prezent, douã personalitãþi remarcabile, cetãþeni ai Franþei, care ne intereseazã pe noi românii în foarte mare mãsurã, sînt Petre Moscovici (îi scriu numele româneºte, fiindcã este fiul lui Sergiu Moscovici, odinioarã bucureºtean) ºi Nicolas Sarcoczi, maghiar naturalizat, deci cetãþean francez, ca ºi precedentul. Primul este deputat european de primã linie, raportorul Parlamentului European pentru þara noastrã; cel de-al doilea, îndrãgit de majoritatea cetãþenilor francezi, în prezent ministru de interne, are toate ºansele sã devinã preºedinte al Franþei la alegerile din 2007. Pe aici, nimeni nu se mirã, nu cîrteºte pe seama originii etnice a celor doi, primul fiind ºi evreu pe deasupra, contînd valoarea lor individualã, contribuþia adusã ºi cea posibilã pentru binele þãrii de adopþie a pãrinþilor lor.
Dar parcã la noi cum a fost? Catargiii erau greci, Hohenzollernii nemþi, Cantacuzinii bizantini. Dar doctorul Davila, dar Caragiale, dar Mihail Sebastian, Fundoianu, Brauner ºi atîþia alþii?
ªi atunci, dacã vodã Rãzvan era þigan ºi vodã Despot grec, dacã Mãdãlin, fiul marelui Ion Voicu, se declarã þigan, dacã maghiarul Geza Domokos eta un cunoscut poet român, dacã pietranul ªtefan Cazimir, fost „rareºist“, este un ilustru profesor universitar de litaraturã românã, de ce sã nu mã bucur cã fostul meu coleg de parlament, Frunda, cãruia în comisia juridicã a parlamentului îi ziceam Ghiþã, este un bun politician român? Ca ºi consîngenul sãu, viceprim ministrul Bela Marko.
Eu chiar mã bucur sincer. Depinde doar cît de mult se bucurã ei cã sînt cetãþeni români, adicã români, dupã regula francezã!
|
Autentificare
