Teoria relativitãþii
Aº fi mai mult decît încîntat dacã aceste rînduri vor vedea lumina tiparului. ªi dacã se va înfãptui speranþa mea, aº fi mirat dacã ar avea vreun efect pe planul opiniei publice. ªi atunci de ce scriu ? Pentru cã vreau ca vreo douãzeci ºi opt de cititori (ai mei) sã deschidã mai bine ochii faþã cu realitãþile din presã.
În toate þãrile democrate, libertatea presei este garantatã prin legile fundamentale. Garanþia e una, banii pentru a face un ziar bun înseamnã altceva. ªi vã asigur cã un ziar bun costã, nu glumã!
Banii pot veni din mai multe locuri. Cazul cel mai fericit este acela al ziarului finanþat chiar de gazetarii din redacþie. Greu, aproape imposibil, dar se mai întîmplã. Un caz din presa interbelicã meritã evocat: ziarul „Curentul“, condus de marele gazetar Pamfil ªeicaru. De acest ziarist ºi de acest ziar se temeau cam toþi cei din înalta sociatate, de la rege pînã la satrapii din judeþe. ÃŽnsã ºi acolo scîrtîia o rotiþã în ceea ce priveºte finanþarea; de aici truismul „ºantajul ºi etajul!“.
De regulã, ziarele au un patron finanþator, persoanã fizicã sau asociaþie de investitori. Sau statul, printr-o instituþie a sa. Cînd patronul nu se amestecã în munca redactorilor, ceea ce, minune! chiar se mai ºi întîmplã uneori, ziarul poate fi independent ºi are un rol determinant în orientarea corectã a opiniei publice; însã cînd se amestecã, ziarul devine tribunã a intereselor patronului, aspect vizibil sau camuflat, dar pernicios.
Comunismul a înlocuit patronatele private cu unul singur, statul. ÃŽn consecinþã, ziarele, puþine cîte erau, slujeau direct ºi farã ascunziºuri interesele partidelor comuniste de la conducerea þãrilor respective. Vã amintiþi poate de „Scînteia“, de „România liberã“ ºi de „Scînteia tineretului“. Ce citeam noi atunci? „Pagina chiaburului“, adicã ºtirile externe, buletinul meteo, mica publicitate ºi anunþurile mortuare. ÃŽn rest…
A venit ºi ceasul eliberãrii ziariºtilor de povara minciunii unice. ÃŽmi aduc aminte cã în ziarul „Ceahlãul“, primul apãrut în Piatra în era nouã, promiteam cititorilor cã nu îi vom minþi niciodatã. Atunci credeam cu fanatism în libertatea deplina a presei ºi nu intuiam cã în locul minciunii unice poate apãrea minciuna diversificatã.
Cu mai mult sau mai puþin talent, cu aþã albã sau de alte culori, din paginile unor ziare cu renume apar interesele patronilor. Spre exemplu, o gazetã deunãzi interesantã ºi aproape independentã, finanaþatã acum de un client vechi al DNA, în pofida urii profunde a patronului faþã de actuala putere din þarã, de care se teme, face o curte teribilã personalitãþilor din fruntea bucatelor, cu speranþa cã aºa i se vor mai ierta din pãcate patronului. Alte jurnale nici mãcar nu încearcã sã mascheze deplina îchinare faþã cu punga patronalã. Faptul cã sînt conduse de foºtii redactori disciplinaþi de la „Scînteia“, „România liberã“, „Scînteia tineretului“ ori „Sãptãmîna culturalã a Capitalei“ ne explicã oarecum moralitatea lor.
Din fericre, ºi pentru acest motiv încã mai sper ºi încã mai scriu, au venit în redacþii oameni dintr-o bucatã, doritori de adevãr, netemãtori ºi talentaþi. Mulþi, puþini…
Mai existã ºi gazetari, fie naivi, fie infatuaþi, care îºi imagineazã cã, prin puterea lor de persuasiune asupra opiniei publice, conduc indirect, de la spate, destinele þãrii. Hã, hã! vorba cuiva.
Din trecut, vine cãtre noi un cîntec trist: „Gurã de om, gurã de cîine, cere pîine!“
|
Autentificare
