Arme şi... arme

Trăim cu impresia (falsă) că lumea zilelor noastre, mereu mai ticăloşită şi mai avidă de putere, a imaginat tot felul de arme cu putere de distrugere în masă, care le pun în umbră pe cele denumite convenţionale. Existenţa sau presupunerea existenţei lor au declanşat nenumărate stări conflictuale, departe de a contribui la pacea şi liniştea planetară. Mulţi dintre contemporani trăiesc însă cu iluzia sau credinţa că asemenea arme, cu impact uriaş asupra populaţiei, sînt invenţii recente. Dar iată că istoria îşi face datoria şi ne descoperă adevăruri uitate sau ascunse, care merită readuse în memoria oamenilor.
1916. La data de 3/17 august, după o perioadă îndelungată, plină de frămîntări, România a întrerupt starea de neutralitate faţă de Puterile Centrale. Şi cum intrarea în război nu însemna lipsă de fair-play faţă de fostul partener şi aliat de timp de pace, chiar dacă în grabă, corpul diplomatic german părăsea ţara în condiţii normale, asigurate de statul român. Dar chiar a doua zi, dînd curs unor suspiciuni ale serviciilor secrete, Prefectura de Poliţie Bucureşti ordona o descindere. În grădina Legaţiei germane, „între al 8-lea şi al 9-lea arbore numărînd de la colţul clădirii, la 50 de cm adîncime“ sînt descoperite mai multe lăzi. Unele conţineau 50 de „maşini infernale“ (dispozitive explozibile) fiecare cu fitilul şi detonatorul respectiv şi 6 flacoane cu lichid. „Maşinile infernale“ au fost trimise la Laboratorul Pirotehnic al Armatei, care le-a analizat şi le-a găsit perfect funcţionale (fiecare „maşină infernală“ avea 1 kg, de exploziv, 200 gr din acesta putînd distruge „un picior de pod“ sau „o clădire mare“), iar flacoanele au fost expediate la Institutul de Patologie şi Bacteriologie condus de savantul Victor Babeş, care semnează buletinele de cercetare. Rezultatele sînt uluitoare: inoculările la cobai au produs moartea acestora în 30 de ore de la injectare, iar disecţia a arătat afectarea masivă a tuturor organelor interne, cu antrax. Însămînţarea pe mediile specifice au pus în evidenţă culturi foarte virulente de bacili antrax şi glanders, care pot provoca îmbolnăvirea cu antrax a animalelor mari şi, în lanţ, epizootii şi epidemii severe.
Interesant este „modul de folosire“ specificat de producător: „conţinutul fiecărui flacon este suficient pentru 200 de cai sau vite cornute. Recomandabil este ca substanţa să fie picurată în gura fiecărui animal. Dacă nu este posibil… se va amesteca în furaje“.
Cercetările ulterioare au dezvăluit că materialele au fost introduse în ţară prin intermediul unor vecini, prin filierele diplomatice care nu se supun controlului vamal.
Faptele au fost cunoscute, intenţiile uşor de închipuit. Americanii au tipărit, în 1917, o cărţulie cu numai 15 pagini (vezi foto), conţinînd în amănunt date despre eveniment, ca şi copiile protocoalelor de cercetare.
Comentariile sînt (aproape) de prisos. Relaţii, colaborare, cooperare, într-ajutorare, parteneriat, încredere, respect reciproc etc., etc., au fost şi rămîn simpli termeni de dicţionar, care nu pot acoperi realităţile şi destinul ţărişoarelor prinse în iureşul luptei pentru dominaţie şi putere. Cît despre armele în sine, ele sînt vechi de cînd lumea. Noi şi sofisticate sînt numai mijloacele de a le face active. În rest… nu degeaba spunea cine spunea că „vecinul cel mai bun al României este Marea Neagră“.