Doamna Zoe

În ultimul an de facultate, rĂŁmĂŁsesem fĂŁrĂŁ gazdĂŁ. La rugĂŁmintea fratelui meu, pĂŁrintele Roman, de la Mitropolia IaÂşiului, mĂŁ gĂŁzduise chiar acolo, cĂŽteva luni. Om deosebit, „Âşcolit“ Âşi chinuit prin puÂşcĂŁriile comuniste, mĂŁ copleÂşea cu vorba, cunoÂştinĂžele Âşi ĂŽnĂželepciunea lui. Dar de-o bucatĂŁ de vreme, pĂŁrintele avea un canon : la o anumitĂŁ orĂŁ din noapte, mereu aceeaÂşi, intra cineva ĂŽn chilia lui, se ĂŽndrepta cĂŁtre colĂžul cu icoane Âşi candelĂŁ nestinsĂŁ, adĂŁsta preĂž de o rugĂŁciune, fĂŁcea drumul ĂŽntors Âşi dispĂŁrea. În timpul acela, pĂŁrintele era cuprins de o ĂŽncordare teribilĂŁ, nu putea miÂşca nici un deget sau sĂŁ articuleze un cuvĂŽnt, Âşi dupĂŁ ce umbra aceea se pierdea, se descoperea epuizat Âşi transpirat. OdatĂŁ mĂŁ chemase, Âşi-l gĂŁsisem chiar aÂşa, leoarcĂŁ de apĂŁ. MĂŁ dĂŁdeam mare, ĂŽl sfĂŁtuisem sĂŁ punĂŁ ceasul sĂŁ sune mai ĂŽnainte, ca timpul acela sĂŁ-l gĂŁseascĂŁ ĂŽn picioare, dar nici cĂŁ vroise: dacĂŁ Dumnezeu mi-a dat canonul acela, trebuia sĂŁ mĂŁ supun cĂŽt ĂŽmi e sorocit.
Ajuns În NeamÞ, o descoperisem pe sora pãrintelui, mãicuÞã la Varatec, aflasem cã pãrintele fusese trimis, poate fusese scãpat de iadul de aici, misionar peste ocean. CÎnd mai marii AlimentaÞiei Publice Îi luaserã mãicuÞei niºte Încãperi, sã facã acolo, nu ºtiu de cofetãrie sau bufet, Încercasem sã o ajut, dar fãrã succes. MãicuÞa, luminatã, cu douã licenÞe ºi specialistã În muzica psalticã, tracasatã ºi hãrÞuitã ºi ea, dispãruse : fusese hãrãzitã de Patriarhie, de ajutor, MãicuÞei Alexandra, cea care fusese mai ÎntÎi prinÞesa Ileana, mezina Regelui Ferdinand ºi a Reginei Maria, care ÎnfiinÞase Noul Vãratec, mÎnãstire ortodoxã În Pennsylvania. Acolo, fãrã sã ºtie unul de altul, maica Benedicta ºi pãrintele Roman, fraÞii, aveau sã se ÎntÎlneascã.
ÂŞtiam acestea din gura Doamnei Zoe Dumitrescu BuÂşulenga, care stĂŁtea ĂŽn fosta casĂŁ a maicii Benedicta Âşi pĂŽnĂŁ la urmĂŁ se cĂŁlugĂŁrise, la Varatec, cu acelaÂşi nume.
În urmã cu ceva vreme, nu se desprimãvãrase încã, mã dusesem la Vãratec sã-i duc actualei mãicuþe Benedicta douã cãrþi : Tinereþea lui Beethoven ºi Simfoniile lui Beethoven. Mã ºi gîndeam la bucuria ºi plãcerea pe care avea sã le încerce, cunoscãtoare cum era, la lectura acelor cãrþi. Dar cãsuþa albã ºi tãcutã, de pe ulicioarã care urca puþin, nu prea departe de mînãstire, rãmînea mutã. Bãtusem, strigasem, fãrã sã mã fac auzit. Pînã a trecut careva pe ulicioarã ºi mi-a spus cã doamna nu venise încã. Poate mai tîrziu ...
S-a stins, aÂşa cum a trĂŁit, cu o rarĂŁ modestie Âşi demnitate. FĂŁrĂŁ ea ... cultura noastrĂŁ e mai lipsitĂŁ de patosul, frumuseĂžea Âşi limpezimea gĂŽndurilor Âşi sentinĂželor ei, renaÂşterea rĂŁmĂŽne mai puĂžin strĂŁlucitoare, istoria literarĂŁ mai vĂŁduvitĂŁ de judecata cumpĂŁnitĂŁ, revistele cu un minus de pagini de valoare, sufletul mai cĂŁtrĂŁnit Âşi mai sĂŁrac.
Cele douĂŁ cĂŁrĂži, cu dedicaĂžia scrisĂŁ ĂŽn urmĂŁ cu nu Âştiu cĂŽtĂŁ vreme, care n-au mai ajuns sub privirile ei, care nu i-au mai bucurat sufletul, capĂŁtĂŁ acum o valoare particularĂŁ. Nu pentru semnatarul acestor rĂŽnduri, ci pentru o bibliotecĂŁ dispusĂŁ sĂŁ le primeascĂŁ.