Teatrul, dragostea mea!
Nu scriu aceste rînduri cu mîna, ci cu inima, care iubeºte ºi doare. Dragostea ei s-a aprins într-o zi de februarie, acum vreo patruzeci de ani, ca o „scînteiere de fulger“, ºi a rãmas neschimbatã, totalã ºi neprecupeþitã de-a lungul vremii. ªi nu era o întîmplare insolitã, cãci toþi bãrbaþii oraºului, de la adolescentul cu faþa marcatã de coºuri nedorite ºi pînã la veteranul de vîrsta a treia, iubeam cu patimã ºi admiraþie, evident patimã platonicã, superbele, tinerele, talentatele actriþe ale Teatrului Tineretului, tot aºa cum de la codanele dintr-a ºaptea ºi pînã la bunicuþele amatoare de Shakespeare ºi Caragiale, toatã suflarea femininã adora superbii, tinerii ºi talentaþii actori ai miracolului teatral pietrean.
Ce ne pãsa nouã de drama în care se zbãtea teatrul românesc, odatã ce pe uliþa noastrã, dincolo de gardul vopsit care ascundea de ochii lumii un leopard imperial, se plimbau la vreme de searã un Om Bun din Sî-Ciuan, Peer Gynt, Harap Alb, Rãzvan Vodã, Britannicus, Vrãjitorul din Oz ºi alþii, ºi alþii, cîntau pentru noi studenþii din „Heidelbergul de altãdatã“ sau zurbagiii veseli din „Zigger-Zagger“, mureau puþin Romeo ºi Julieta lui, credeam în „Tinereþe fãrã bãtrîneþe“ ºi toatã lumea nemaipomenitã a scenei trãia ºi murea pentru noi!
Cei mai talentaþi actori din fiecare „promoþie de aur“ ºi cei mai galonaþi regizori se simþeau onoraþi sã oficieze pe scîndurile teatrului din piaþa ªtefan cel Mare. Aici au crescut ºi au devenit monºtri sacri ai scenei naþionale aproape toþi giganþii teatrului românesc.
ªi Teatrul nostru nu era doar o insulã a divinilor histrioni, ci o adevãratã Academie de Arte. Aici rãsunau instrumentele unor violoniºti celebri în lumea întreagã, la noi veneau sã petreacã, împreunã cu noi, nopþi de neuitat marii scriitori ai þãrii, aici se teoretiza ºi se realiza noul în spectacolul de teatru, aici se vernisau expoziþii de picturã ºi fãceau hagialîc, ca la Mecca, oleacã nedumeriþi de miracolul pietrean, savanþii, esteticienii, tot ce avea mai bun ºi mai nou inteligenþa româneascã.
ªi Teatrul nostru era o familie unitã, ca orice familie unitã, unde se mai spãrgea din cînd în cînd cîte un pahar de cristal, se mai certau pe ascuns mama cu tata, dar cu toþii, Ei, cei din Teatru, ca ºi noi, „fanii“ lor, aveam o credinþã nestrãmutatã în unitate ºi frãþie. ªi ce frãþie! Ce nopþi în care se risipeau cu dezinvolturã talent dramatic, poetic, plastic, cîtã iubitoare ironie ºi ce hohote homerice de rîs la „ªase saºi“, în subteranele Teatrului.
ªi cîtã pãrere de bine la succesele celor care mereu plecau sã devinã vedete la Bucureºti! ªi cîtã durere la suferinþele unora dintre oamenii scenei, pentru cã, fiind fragili ºi risipitori cu forþele lor, Ei se mai ºi îmbolnãveau, ba mai ºi mureau...
Între aceºti superbi oameni tineri a crescut fiica mea, ocrotitã de erorile posibile ale adolescenþei. Cu cîtã grijã fraternã o înconjurau Ei ºi cu cîtã sete mi-au uscat rezervele semicentenare de Whisky!!!
Cum bãrbatul îndrãgostit în tinereþe ºi apoi veºnic de o singurã femeie, total ºi neprecupeþit, vede cu uimire, dupã jumãtate de veac, pe figura alesei sale, semnele noii vîrste, ceea ce nu îl face decît sã înþeleagã ºi mai mult adevãrul ºi tãria iubirii lor, tot aºa îndrãgostiþii de Teatrul Tineretului, au bãgat de seamã cã peste vechea lor dragoste vremea a vremuit. Dar, din pãcate, Teatrul îmbãtrîneºte ridicol ºi vulgar...
Iatã de ce nu am scris aceste rînduri cu mîna, ci cu inima, care iubeºte ºi doare!
|
Autentificare
