Castanii primei iubiri
„Aveam douãzeci de ani,/ Cînd treceam pe sub castani/ ªi-ntr-atîtea rînduri,/ Prinºi de-aceleaºi gînduri,/ N-alegeam pe ce rosteam“. Aºa sunau cuvintele unui ºlagãr din anii fericiþi de dinaintea celui de al doilea rãzboi mondial. La noi, la Piatra, cîntecul se potrivea cum nu se poate mai acasã la el, cãci din faþa Teatrului ºi pînã la garã, ca ºi pe strada ªtefan cel Mare, castanii vegheau cu blîndeþe anotimpurile pietrenilor, de la primul pas ºovãielnic ºi pînã la ultimul drum cãtre parcul cu molizi ºi tei de la Borzoghean.
Ca la o comandã, castanii noºtri înfloreau în ziua de zece mai, pe atunci sãrbãtoarea principalã a naþiei. Pentru puºtime, era semnalul cã putem face prima scaldã în Bistriþa, „la cãulã“, mai din jos de actualul baraj, loc de trecere a rîului cãtre „Peste Vale“ cu mijloace arhaice. ÃŽn ziua aceea, dupã parada din centrul tîrgului, la care liceenii luau parte cu entuziasm ºi veselie, cîrdurile de copii ºi adolescenþi debarcau pe malul înierbat al rîului, pe pajiºtea cu flori de pãpãdie, se dezbrãcau în fugã, urcau pe plutele trase la schelã ºi ºtiobîlc în apã. Cei mai vrednici treceau înot dincolo. Ceilalþi se mulþumeau cu bãlãceala pe lîngã mal. ÃŽmi amintesc cã unul dintre noi, trecut dincolo în costumul lui Adam, cãci cam aºa arãta echipamentul nostru de scaldã, nu a mai avut puterea sau curajul sã revinã ºi a aºteptat în tufe pînã noaptea, cînd a dat o fugã lungã pînã la podul de dincolo de garã ºi astfel a scãpat de rîsul tîrgului.
Îndrãgostiþi, în serile cãlduþe ale lunii mai, tinerii pietreni nu frecventau centrul oraºului, rezervat puºtimii, ci fãceau plimbãri lungi ºi tandre pe sub castanii de pe ªtefan cel Mare, fãrã a lua în seamã realitatea cã drumul lor ducea cãtre cimitir.
Zumzãia uneori un acordeon, poate chiar pe melodia amintitã mai sus, ori vioara veºnicului þigan lãutar din chioºcul de la „urºi“, te întîlneai cu poetul mut ºi semiparalitic al parcului „Nici Albu“, îi cumpãrai pe cîþiva lei o poezie pe care o dãruiai fetei iubite; ºi castanii înregistrau în memoria lor mutã încã o idilã inocentã, cãci aºa erau vremurile, fãrã partide premature de „sex“, o sãrutare fugarã fiind cea mai mare speranþã a bãiatului prins de fiorii primei iubiri.
Cred cu tãrie, ca om al ºcolii, în curãþia sufleteascã a tineretului. Cred aºa dar cã ºi acum vor fi fiind perechi de îndrãgostiþi în lungi plimbãri pe sub castanii noºtri. Dar mai ales vãd cum, cu timpul, castanii au devenit „tribunã“ pentru microbiºtii de fotbal, neplãtitori de bilete.
ªi mai ales vãd, cu uimire ºi cu durere, cum sînt tãiaþi fãrã milã martorii zburdãlniciei atîtor generaþii de tineri. Cui îi pasã? La urma-urmei, nu sînt decît niºte copaci bãtrîni, care pun în pericol circulaþia rutierã ºi micºoreazã deverul casieriei stadionului.
ªi ce atîta caz cu smiorcãielile babelor ºi moºnegilor, pãliþi de amintirile din juneþe? Ce le pasã lor dacã pe ultimul drum cãtre Borzoghean vor trece pe sub castani sau pe lîngã tribunele urlînde în febra altei iubiri: fotbalul... Tot acolo ajung!
„Aveam douãzeci de ani,/ Cînd...“ Ei ºi?
|
Autentificare
