 Demonii decãzuþi
• interviu cu regizoarea Louise Dãnceanu, despre ultima premierã a Teatrului Tineretului Reporter: Stimatã doamnã Louise Dãnceanu, nu credeþi cã „L'amour toujours“ este un titlu care deruteazã, induce în eroare? Sînt sigur cã sugestiile lui sînt pe un cu totul alt plan, decît cel pe care îl sugereazã afiºul.
Louise Dãnceanu: E posibil sã inducã în eroare, dar sã ºtiþi cã asta a fost ºi intenþia. Nu numai a mea, ci ºi a autorului, în primul rînd. Eu am pãstrat titlul original. Trebuie sã pãcãleºti puþin publicul. Titlul poate pãrea unul comercial, dar nu este unul nemotivat. „L'amour toujours“ e un tic verbal în aceastã piesã, dar iubirea, în general, iubirea de aproape, e o noþiune gravã, fundamentalã a moralei creºtine. ÃŽn momentul în care iubirea de aproape se transformã într-un tic verbal în gura unui sevitor parvenit, toatã lumea se schimbã. Putem realiza cum aratã o lume în care fundamentul moralei creºtine coboarã în derizoriul unui tic verbal.
Rep.: Prin urmare, o pervertire a acestei noþiuni.
L.D.: Da. Titlul poate pãcãli în sensul cã e foarte comercial, te duce cu gîndul la eroticã ºi tinerii rezoneazã la aceastã temã care lor încã li se pare tabuisticã, dar nu pãcãleºte în sens, ci poate numai în literã.
Rep.: Odatã ajunºi în salã, consideraþi cã ei înºiºi se vor considera pãcãliþi?
L.D.: E o pãcãlealã în folosul lor, pentru cã vor fi pãcãliþi sã vadã un spectacol de care, fãrã sã-ºi dea seama, au nevoie.
Rep.: Aminteaþi, adineauri, de spirit ºi literã, în contextul în care dramatizarea vã aparþine.
L.D.: Da, bineînþeles. Întotdeauna un spectacol de teatru este o traducere ºi este chiar necesar sã traduci în teritoriul literei, fiind fidel în spirit, pentru cã altfel nu are rost spectacolul de teatru. Rãmîne valabilã biblioteca, unde fiecare poate sã ia cartea ºi sã o citeascã; nu e nevoie sã-i fie cititã de cineva pe scenã. Dacã vine la teatru, înseamnã cã acolo trebuie sã descopere o lume nãscutã din cartea respectivã.
Despre delaþiunea subvenþionatã
Rep.: Tema fundamentalã a piesei este sintetizatã chiar de dumneavoastrã, prin expresia „delaþiunea subvenþionatã“.
L.D.: Este o piesã care incrimineazã trãdarea, delaþiunea ºi minciuna din toate timpurile, în toate sistemele, indiferent de orînduire politicã, dar în special în acele sisteme care chiar ºi-au programat sã subvenþioneze delaþiunea, cum au fost dictaturile comuniste ºi nu numai comuniste; cum au fost dictaturile de orice fel. Pentru cã dictatura aºa se ºi menþine, printr-un întreg aparat de informare, de spionare...
Rep.: Din moment ce avea un preþ - încerc sã fiu cinic - era cumva economia de piaþã a sistemului.
L.D.: Era un soi pervers de economie de piaþã, unde marfa era minciuna. Minciuna ataca fundamental, existenþial, condiþia umanã.
Între prãbuºire ºi înãlþare
Rep.: Nu vã suspectaþi de un anumit schematism în rezolvarea finalã a construcþiei noului cuplu pe care l-aþi propus? Pentru cã, daþi-mi voie sã vã spun, Zimon ªipov ºi Ghiros Amadeus sînt, de fapt, corespondenþele duo-ului Volpone - Mosca. Mai mult, finalul piesei, întîmplãtor sau nu, este rezolvat asemãnãtor. Ceea ce, trebuie sã recunoaºtem, i-ar putea determina pe unii sã vã suspecteze de un oarecare manierism.
L.D.: ÃŽn Volpone e o prãbuºire, în «L'amour toujours» e o înãlþare.
Rep.: ?!
L.D.: E adevãrat, e o înãlþare tot în derizoriu. Dar nu e de mirare cã spectacolele au ceva asemãnãtor. ÃŽn afarã de faptul cã, fãrã sã vrei, personalitatea þi se transmite prin ceea ce elaborezi. ªi în „Volpone“ ºi în «L'amour toujours» m-am luptat cu niºte demoni. Odatã cu demonul lãcomiei ºi al prostiei umane, ºi acum cu demonul minciunii, al trãdãrii, al delaþiunii. Existenþa acestui cuplu ºi într-un spectacol ºi într-altul este, oarecum, conjuncturalã. Mã refer la faptul cã a trebuit sã mã axez pe posibilitãþile pe care le are trupa de aici, de la Piatra Neamþ. Dar nu poate nimeni sã conteste faptul cã cei doi actori sînt ºi foarte potriviþi pentru aceste roluri.
Rep.: Se pare cã ºi ei se simt foarte bine în aceste roluri, de fapt, în aceste cupluri.
L.D.: Aºa este. Eu, de altfel, am format aceste cupluri.
Rep.: Stimatã doamnã, nu vreau sã înþelegeþi cã vã acuz de manierism. Am spus doar cã lupta aceasta împotriva demonismului a gãsit în dumneavoastrã o armã pe care nu aþi schimbat-o.
L.D.: Pentru cã ea a fost eficientã prima datã. Poate sã fie o comoditate din partea mea, dar nu sînt tipul de regizor care, de dragul originalitãþii, contrazice evidenþa. Oriunde gãseºti doi actori talentaþi care se înþeleg foarte bine ºi care, oricînd, pot funcþiona în chip de eu ºi alter ego, e pãcat sã nu-i foloseºti acolo unde existã o motivaþie clarã într-un text.
Decãderea demonilor
Rep.: Da, dar eu am acuzat similitudinea de tratare. Mai ales în scena finalã, care calchiazã evident pe cea din precedentul spectacol al dumneavoastrã.
L.D.: Pînã la urmã, demonii se aseamãnã. ÃŽntr-un fel, sã ºtiþi cã existã un soi de dialog între cele douã spectacole. ÃŽn «Volpone» avem de a face cu doi demoni care trãiesc ºi respirã într-o atmosferã shakespeareanã. Epoca, limbajul, versurile, mentalitatea... ÃŽn «L'amour toujours» avem de a face tot cu un cuplu de demoni care respirã ºi trãiesc într-o lume a dictaturii ºi a derizoriului. Era foarte bine sã vedem...
Rep.: Cum a involuat lumea, bãnuiesc cã vreþi sã sugeraþi, de la epoca lui Shakespeare, pînã la epoca noastrã.
L.D.: ªi nu numai atît. Se degradeazã chiar ºi demonii. Pentru cã Volpone ºi Mosca aveau, totuºi, o eleganþã, o ingeniozitate, un farmec, o ludicitate a lor, în timp ce Ghiros ºi Zimin sînt doi borfaºi ordinari, violenþi, agresivi, cu un limbaj decãzut, marcaþi profund de interese josnice... Este foarte posibil sã fie simpatici ºi unii ºi alþii, pentru cã astfel de specimene...
Rep.: ... o vedem zilnic...
L.D.: ... sînt întotdeauna simpatice. Tocmai asta ne spune ºi Okudjava: din pãcate, ticãloºii se adreseazã epocii lor.
Rep.: ªi sînt produsul, capodopera epocii în care vieþuiesc.
L.D.: Aºa este. ªi cele douã spectacole sînt, cumva, într-un dialog ºi amîndouã reprezintã preocupãrile mele în domeniul limbajului teatral.
|
Autentificare
