 „Stii, cînd cînt, sînt atît de destept...“
• interviu cu Johnny Rãducanu Johnny Rãducanu e un tip cu totul si cu totul special. Se exprimã plastic - el însusi cultivã o plasticã a comportamentului - dar adeseori incoerent. Este incoerenta aceea lascivã a unui mare artist, imperator peste tãrîmul lui si care, pentru a supravietui, nu e nevoit sã facã temenele în fata unor imbecili cu puterea în mînã si pragmatismul în ceafã. Este el însusi. Are si o mare dozã de candoare. E de invidiat sincer pentru aceastã însusire. Vorbeste cu nonsalanta si libertatea de spirit a aceluia care nu-i datoreazã nimic primarului general al Capitalei sau mai marelui peste culturã. Mîndru de pitorescul obîrsiei lui, o trateazã cu nemilã si umor concentrat. Se considerã un perfectionist si crede cã muzica e singurul mod în care se poate exprima plenar si desãvîrsit.
Despre artisti si impostori
Reporter: Credeti în viata de dupã moarte?
Johnny Rãducanu: Cum?! Nu. Cum sã cred în viata de dupã moarte? Da' ce întrebare-i asta, bre? Dar cine-i curios sã stie ce se-ntîmplã? Din contrã, dacã este ceva, sînt foarte curios sã vãd ce cãcat voi face acolo.
Rep.: Atunci, ce mai plãnuiti sã faceti în viata dumneavoastrã pãmînteanã?
J.R.: Românul, valahul ãla puturos de la Dunãre are o maximã. O maximã foarte frumosã. Ãstia sînt ca gasconii în Franta. Ãstia nu trebuie ignorati. Sînt puturosi rãu, dar destepti ai dracului. Zice, „Dã-mi, Doamne, mintea de apoi!“. Asta-i. Am vorbit cam destul.
Ascensiunea în viatã, din orice punct de vedere, afaceri, meserie, nu face decît sã te înalte, dar în acelasi timp, este si foarte periculoasã, jalnicã. Rãspunderea este imensã.
Rep.: Învierea si reînvierea artistului tine de aceastã rãspundere? Sau este o creatie pe care nu o putem stãpîni?
J.R.: Reînvierea artistului?
Rep.: De fiecare searã, la urma urmei, cu fiecare personaj...
J.R.: Artistul nu reînvie niciodatã. El e viu din capãt pînã la capãt. Oriunde ar fi.
Rep.: Dincolo de rol?
J.R.: Dincolo de tot. Nu existã asta. E o inventie a noastrã, cã ne place sã...
Rep.: Atunci, credeti cã artistul poate fi îmblînzit?
J.R.: Niciodatã.
Rep.: Dar, cineva a vorbit despre dezîmblînzire.
J.R.: Cred cã atunci cînd spui artist te referi la postura realã a unui artist si nu la cei care sînt artisti pe un sfert, au si o chemare, încã un sfert, si pînã la urmã nu sînt nici jumãtate de artist. Dezîmblînzirea functioneazã la indivizi care sînt impostori. Care n-au cu ce.
„Nichita, fratele meu alb“
Rep.: Vai, pentru cît de putin a scris Nichita Stãnescu... Pentru cã la moartea lui, se spune, a încetat sã batã inima pãmînteanã a lui Mihai Eminescu.
J.R.: Dom'le, Nichita a fost fratele meu alb. Era un poet minunat, un om foarte bun la suflet si foarte fain. Si avea o multime de „nichitisme“ care te lãsau lat. Apare asa deodatã, nu l-a pus nimeni, si spune: „Ceausescu are dreptate!“. Am înnebunit cu totii, întelegi? ÃŽn parc, asa, hodoronc-tronc. Pe Elena o chema Popoescu... L-a apãrat pe Eugen Barbu cã a fãcut un plagiat... asa, tot felul de minuni d-astea. ÃŽi iertai totul pentru cã era un mare generos si un mare talent, stii?
Rep.: Totusi, în ziua de azi, cine are dreptate?
J.R.: În situatia în care e România? Dintr-o nenorocire imensã, care sper sã treacã la fel cu cum a trecut si în alte tãri, nimeni.
Saxofonul si filosofia
Rep.: Maestre, vi se spune jazz-man, dar îndrãznesc sã vã aduc la cunostintã, cu riscul de a fi amendat, cã nici mãcar nu e jazz ce ati cîntat dumneavoastrã, cel putin în aceastã searã.
J.R.: Pãi, asta nu e jazz.
Rep.: Pãi, nu e. Ce e atunci? Pentru cã multi vã identificã cu acest fenomen sonor.
J.R.: Treaba lor. Fiecare poate sã facã tot ce vrea. Ce cînt în spectacolul ãsta nu e jazz, ci e muzicã. Dar si jazz-ul cîntat de marii interpreti de gen, mari improvizatori si mari talente, e spirit. Emil Cioran, care nu stia despre jazz nimic, era prieten cu Beckett... Samuel. Care era mai aproape de jazz. S-au dus la un club, la o boatã prin Paris. Erau multe astfel de localuri, unde cîntau mari saxofonisti. Si Cioran, care era total ignorant în asemenea lucruri... Era cel mai mare stilist al limbii franceze, dar asta nu însemna cã nu putea fi si tîmpit, stii? De altfel aceste douã lucruri fac un geniu. Eu, în cele mai multe cazuri, sînt idiot. Dar cînd cînt sînt atît de destept cã mã si mir de mine cît sînt de grozav. Una fãrã alta nu functioneazã. Si atunci, Emil Cioran, care habar n-avea de blues, vede un negru cîntînd într-un saxofon si zice: „Vine unul si suflã într-un burlan si-ti eliminã toatã filosofia învãtatã“. Din clipa aceea, Emil a crescut în ochii mei. A fost marea dovadã cã era o minte, stii?
Discurs despre femeie
Rep.: Tineti mult la pian, nu-i asa?
J.R.: Fãrã el nu mã pot exprima.
Rep.: V-am auzit cîntînd si pe înlocuitori electronici.
J.R.: E o nenorocire. A cînta pe o clapã e o nenorocire. Nu, nu se poate comenta. Este o nenorocire pentru muzica ce este fãcutã si trebuie sã se exprime pe un instrument care este deja consacrat.
Rep.: L-am auzit în aceastã searã pe Ion Caramitru cîntînd. De fapt, nu cîntînd, ci trãind într-o nouã formã de expresie ceea ce, altãdatã ar fi recitat. Cum ati ajuns la chestia asta?
J.R.: El cîntã niste lucruri foarte grele. S-au mirat si cîntãreti de operã de pe la Cluj, de pe unde am mai umblat... Cum poate sã cînte asemenea intervale?
Rep.: Dificile, e adevãrat.
J.R.: El cîntã prin talent, are voce... de la taicã-su... machedonul, avea si el voce, da...
Rep.: Cîntã si la chitarã...
J.R.: Putin. Asta nu-i dã dreptul sã cînte. El are voce de la naturã si pune în fatã o dorintã si o iubire nebunã de a o face. Întelegi? Dar are o manie nebunã: de a freca, de a lustrui. De aia a început sã mã enerveze si pe mine, cã si eu sînt mare frecator, dar el mã întrece. A ajuns ca Brîncusi. Stii ce fãcea? Lustruia statuetele alea mici cu mîna, cu podul palmei. L-a trimis Rodin si pe Moore, ãla care fãcea statui sudate, fiare, sîrme.., la el si l-a gãsit cã freca statuile cu mîna. Cu mîna!!!
Rep.: Le oferea cãldurã umanã, maestre.
J.R.: Nu, lustrul cel mai bun este ãla fãcut cu piele de om. Si la pian se cîntã cu mîinile, nu cu mãnusi. Eu sînt perfectionist, întelegi? Si în orice fac sînt perfectionist. Mi se pare cã a iubi o femeie si a gîndi cã e bunã numai în pat, e una din marile prostii ale bãrbatilor. O femeie trebuie iubitã si stimatã. Dacã aceste douã lucruri functioneazã, restul vin de la sine. Începe un capitol care mã îngrijoreazã, pentru cã bãrbatii au început sã piardã acest lucru din vedere. Iar femeile sînt slabe si acceptã. Ceea ce nu e bine.
|
Autentificare
