Trupele NATO pe sub Arcul lui Ferdinand ÃŽntregitorul
De cîteva zile, în direct sau în secvente reluate, asist la exercitiul militar al paradei din 1 Decembrie. Întotdeauna m-a emotionat spectacolul Zilei Nationale. Tricolorul este cocotat în cer, oficialii se dau si mai oficiali, pe frontispiciile institutiilor publice, în general cenusii, sînt atîrnate insemne ale identitãtii nationale. Exercitiile militare de la Arcul de Triumf poartã în ele un însemn care n-are nici o legãturã cu ceea ce s-a petrecut pînã acum în aceastã zi. Trupele noastre sînt trupe NATO. Echipate cu cãsti si costume de camuflaj, ele poartã în cîrcã armament sofisticat pe care l-am vãzut la puscasii marini sau puscasii montani ai tãrilor care alcãtuiesc marea coalitie militarã a lumii. Ceea ce m-a tinut cu ochii lipiti pe televizor a fost spaima cã trupele aliniate compact nu vor încãpea pe sub Arcul lui Ferdinand Întregitorul, cã vor rãmîne ca în fata unei porti prea strîmte. N-au rãmas. Armii diverse, categorii de companii si batalioane, trupe speciale antrenate pentru bãtãlii nu pe aliniamente, ci în spatele frontului, în orase din desert sau în junglã. Pe acest fond m-a fãcut sã tresar o reclamã televizatã a unei reporterite cunoscute care comite dimineata o emisiune cu sau fãrã sare, n-am retinut exact. Realizatoarea emisiunii spunea într-un promo: "Trãim ultimul 1 Decembrie liber". Cum adicã? Urmãrindu-i seriozitatea de pe chip am priceput ce vroia de fapt sã spunã. De la 1 ianuarie 2007 intrãm în Uniunea Europeanã. E ultima oarã cînd defilarea de 1 Decembrie se petrece în limitele simbolice ale perimetrului national. Dupã aceea, ziua noastrã va fi Ziua Europei Unite. Vom defila împreunã cu francezii, nemtii, spaniolii, italienii. Vom flutura steaguri albastre cu stelute. Ne vom face cu mîna, trimitînd bezele polilingve. Într-un fel se face cu mîna în francezã si altcum în ungureste.
Coandã, marele nostru savant inventator, avea o pasiune mai putin cunoscutã. El colectiona fotografii de fulgi de zãpadã. Henri Coandã fotografia de aproape fulgi de zãpadã în cãdere si, analizînd apoi arhitectura acestor fulgi, asezarea minusculelor cristale de gheatã, a remarcat cã fiecare fulg de nea poartã amprenta locului în care este nins. Într-un fel aratã fulgul de zãpadã în Carpatii României si altcum aratã în Alpii francezi. Coandã deosebea fulgul de zãpadã din Caucaz de fulgul de zãpadã din Muntii Himalaia. Defilarea trupelor noastre NATO a sters deosebirile fulgilor de zãpadã din armia românã. Armia românã, îmbrãcatã în blindate americane si purtînd în locul clasicului AKM 47 (kalasnikovul rusesc fãcut de români), pistoale-mitralierã sofisticate (unele cicã trag de dupã colt) s-a uniformizat în marea armatã mondialã. Ea nu mai ninge solitar. Ea nu mai ninge carpatin. Ea ninge cum ning toti soldatii lumii, zise civilizate, lumea din care facem parte, lumea spre care am aspirat. Ei nu se mai antreneazã sã lupte cu Ivan, pe Nistru sau Prut, ci cu Abdul sau Ali sau mai stiu eu cum, prin teatrele de rãzboi arabe, africane, kosoviste.
E 1 Decembrie. Este încã si va rãmîne întotdeauna Ziua Marii ÃŽntregiri. Chiar dacã sîntem sau vom deveni corp comun cu NATO si Uniunea Europeanã, 1 Decembrie va rãmîne cu încãrcãtura lui nestirbitã de trãiri, emotii, semnificatii adînci. Pot pãrea perimat, particulã a „generatiei expirate“, dar, fãrã sã mã jenez, eu încerc de 1 Decembrie o emotie. Emotia mea n-are nimic comun cu discursurile si parada politicienilor care îsi mai pun o tresã electoralã si cu acest prilej
|