De vorbĂŁ cu duhovnicul Iustin PĂŽrvu. „Scoaterea icoanelor din scoli reprezintĂŁ un atac la fiinta neamului“

Atitudinea si pozitia anti-ortodoxã a acelui profesor de filozofie care a bulversat o întreagã tarã nu reprezintã pentru noi românii o noutate, ci am putea spune cã nu este altceva decît o provocare adusã acestui neam care s-a identificat de-a lungul atîtor secole cu fiinta bisericii, cu traditia acesteia, din care face parte si iconografia. Am fost un popor greu încercat de-a lungul istoriei, iar credinta a fost singura cale care a dat acestui popor putere de a birui puterile potrivnicilor. Ortodoxia, trecutã prin multe persecutii, se aratã a fi Adevãrata bisericã mîntuitoare. Se stie bine cã 80% din populatia tãrii este crestin ortodoxã si mi se pare normal ca în institutii de stat sã existe icoane ortodoxe, deoarece acest neam se defineste prin bisericã. Dar se pune o problemã destul de spinoasã acum cînd vorbim de UE, de drepturile neamului, de asa-zisa democratie - mai este statul fidel bisericii, sau biserica devine roaba intereselor statului? La prima vedere, scoaterea icoanelor din scoli pare o chestiune minorã, dar nu este deloc asa. Scopul este altul, iar dacã dãm jos mascã cu mascã de pe aceastã problemã, vedem cã nu este decît încã o încercare de a destabiliza, de a zdruncina temelia acestui neam, credinta strãmoseascã. Biserica a cunoscut multe persecutii, numai cã acum îmbracã o altã formã, forma diplomatiei politice, iar dupã cortinã se aflã oameni care dirijeazã soarta multor popoare. Modul de a actiona este plin de dedesubturi si destul de mîrsav deoarece astãzi scot icoanele, mîine troitele, ca mai apoi sã ajungã si la bisericii. Pentru noi, crestinii, iconoclasmul nu este o noutate, deoarece biserica a trecut prin astfel de încercãri ca de pildã, persecutia iconoclastã din sec. VIII-IX prin care se încearca înlãturarea cultului sfintelor icoane din biserici. Dar Biserica si-a avut întotdeauna alesii ei, oameni sfinti care cu harul Lui Dumnezeu au fãcut luminã si în aceastã problemã, iar Biserica a cîstigat în urma persecutiilor multi martiri. Dintre cei care nu s-au sfiit sã mãrturiseascã adevãrul, cei mai multi au fost monahii. Adevãrul nu se propovãduieste si nu se apãrã de pe o pozitie cãldicicã, iar monahul este dator mai mult ca oricine sã se ridice pentru apãrarea adevãrului. Cum putem sã multumim cînd un oarecare profesor lipsit de respect pentru valorile spirituale ale acestui neam are putere sã punã problema scoaterii icoanelor de pe pereti? Este o adevãratã ofensã la religia acestui stat, iar el dacã se simte agresat de iconografia ortodoxã nu are decît sã nu o priveascã. Icoana nu este altceva decît armonie, delicatete, Dumnezeu îi vorbeste omului în chip tainic prin aceste icoane, iar pe acest om îl agreseazã. Nu stiu cum se face cã nu îl deranjeazã muzica zgomotoasã din mijloacele de transport, peretii si presa pline de imagini rusinoase care aruncã omul în cele mai josnice si mai imorale manifestãri. Dar nimeni nu ia o atitudine la astfel de lucruri care practic lovesc în pudoarea si bunul simt al românului, iar faptul cã ele iau proportii la nivel national si toatã lumea le acceptã, inclusiv Biserica, dã de bãnuit cã de fapt ele ascund interese meschine, de a depersonaliza individul si de a anula din el ceea ce are structural mostenit din mosi-strãmosi. În astfel de situatii, Biserica trebuie sã ia o atitudine si sã se implice pentru a salva valorile ortodoxe si moralitatea acestui popor. Biserica trebuie sã dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor, deoarece s-a ajuns la situatia cã omul, crestinul de rînd, nu cunoaste care este linia Bisericii si pozitia ei si mai ales care este rãspunsul Bisericii fatã de toate provocãrile si întrebãrile din afarã. Aceastã chestiune a scoaterii icoanelor reprezintã un atac la fiinta neamului. Cum sã nu existe o legãturã între icoanã si neamul acesta? A fi ofensat de icoanã înseamnã a fi ofensat de neamul acesta!