 Omul - între lumini ºi umbre
Prima zi a Festivalului de teatru din Piatra Neamþ (ajuns la a XX-a ediþie) s-a deschis cu spectacolul Teatrului Masca - Oglinda în regia domnului Mihai Mãlaimare, dupã o piesã de Valeri Briusov.
Refãcînd afectiv drumul spre ceea ce s-a petrecut pe scenã, pentru a mi-l apropia prin reflecþie asupra celor petrecute, îmi dau seama cã aceste rînduri vor fi de fapt o confesiune.
Spectacolul reuºeºte sã þinã treazã atenþia publicului pentru cã esenþa sa, problema identitãþii ºi alteritãþii, reprezintã miezul cald al creaþiei actorului, fiind în acelaºi timp ºi o problemã general-umanã. Avînd la bazã un text foarte bun, spectacolul a reuºit sã redea ideile importante printr-o mãrturisire de credinþã: Actorul, Masca ºi Oglinda sînt puse acum în acelaºi cadru, creînd o emoþie deosebitã.
Eclerajul a reuºit sã sublinieze bine acest drum greu, plin de paradoxuri pe care îl face actorul - de a fi mereu altcineva printr-o revenire adîncã ºi nuanþatã la resursele proprii identitãþi. În spectacol, fiecare personaj are propriul cerc, adicã propria identitate: în momentul în care iese din cerc, se distanþeazã de el însuºi, lãsîndu-se dezgolit în faþa propriilor spaime, îndoieli...
ÃŽntreg spectacolul îºi are de fapt cheia de boltã în alchimia specialã care se creeazã între imagine ºi identitate; omul aflat mereu între certitudinea de sine ºi incapacitatea de a se recunoaºte în oglindã, instanþa supremã. Dar personajele îºi vor da seama în final cã oglinda nu le este credincioasã, cã îi înfãþiºeazã trunchiaþi, redîndu-le doar imaginea, nu ºi conþinutul acesteia. ÃŽncã o datã, omul, rãmas singur cu sine îºi dã seama cã rãspunsurile nu le va gãsi în afarã, ci tot în realitatea sa interioarã. Poate neîndeajuns de convingãtoare pe scenã acestã ideee îºi pune amprenta asupra relaþiei dintre actori - personajele de pe scenã; în cele mai multe dintre momente, ei nu comunicã între ei - pe fiecare îl intereseazã doar propria „pozã“ - acesta reprezentînd poate singurul moment de certitudine pentru ei; interacþiunea cu cei din jur îi destabilizeazã pentur cã adaugã noi date în privinþa identitãþii.
Albul, culoare dominantã în spectacol, mutã centrul de greutate spre necesitatea nonconcreteþii fruste, spectacolul reprezentînd o explorare într-o altã gamã (ºi cu alte mijloace de expresie artisticã) a subconºtientului uman, surprins în momentele de crizã, cînd graniþele dispar. De aceea, uneori cuvîntul nu mai e necesar. Spectacolul redã relaþia dintre cuvînt ºi imagine, modul cum fiecare poate vorbi în mod diferit despre identitatea umanã. ªi cu atît mai grea e ºi munca actorului în acest spectacol, cu cît el redã în primul rînd emoþii ºi apoi acþiuni.
De aceea, poate la final am rãmas cu sentimentul cã am asistat în unele momente ale spectacolului la imaginea unui film expresionist mut - sentiment accentuat ºi de prezenþa personajelor-mãºti care te fac sã te gîndeºti cu emoþie ºi teamã la ceea ce se aflã dincolo de mascã.
|
Autentificare
