 Carasul, pestele... cel mai scump
• pasiunea pentru pescuit este deseori plãtitã cu bani grei • proprietarii de iazuri profitã de prohibitie si sînt pusi pe „cãpãtuialã“ • Prohibitia i-a „alungat“ de pe malurile apelor curgãtoare pe împãtimitii pescari romascani, acestia cãutînd „andrenalinã“, în aceastã perioadã, la iazurile particulare. ÃŽnsã distractia costã si, deoseori, „unditarii“ plãtesc un kilogram de „chisoagã“ cu sume cuprinse între 20 si 400 RON. De obicei, se adunã un numãr de trei-patru prieteni care vor „sã rupã gura pestelui“, pun „mînã de la mînã“ pentru carburant si se deplaseazã la iazurile din vecinãtatea Romanului si, cum sînt destule, au de unde alege, sau uneori se ghideazã dupã „zvonerii“ care povestesc cã au prins cantitãti însemnate de peste si chiar capturi cu dimensiuni impresionante. Ajunsi pe malul bãltii, pescarii sînt întîmpinati fie de proprietar, fie de omul de încredere al acestuia, care îi „taxeazã“ cu zîmbetul pe buze, cu promisiunea fermã cã vor avea parte de o zi de pescuit bunã, mai ales cã au „bãgat“ tone de peste în iaz, de curînd. Cu asemenea asigurãri, cu banii luati, uneori fãrã a primi chitantã, „pãtimasii“ aleg locurile si etaleazã „sculele“. Lansete cu semnale electronice de avertizare, undite telescopice de firmã si o gamã diversificatã de momeli pentru atragerea „monstrilor din adîncuri“. Boiless cu diferite arome, viermusi, mãmãligã, rîme de gunoi, srot, toate pe rînd sînt lansate în apã. Lansetele stau aliniate pe suporturi, iar pescarul, cu o vargã în mînã, „puncteazã“ la caras, pentru cã si acesta „e dulce si bun pe grãtar“. Din nefericire, pestele „nu pune botul“ si iritarea începe sã-i cuprindã pe amatorii de senzatii tari. Cîte un caras, de 10-20 grame, se lasã pãcãlit o datã la o orã sau chiar mai mult. Proprietarul dã vina pe timp, pe ultimul pãtrar de lunã, însã uitã sã le spunã pescarilor cã a dat din „greu“ mîncare la pesti cu o zi înainte sau cã a împrãstiat azotat în apã pentru rãcirea la mal a acesteia. Cu înjurãturi în barbã, morocãnosi, mai ascultã si povesti de genul cã „în urmã cu trei zile, un cetãtean a prins sapte ciortani la un chil, un chil si ceva bucata“. ÃŽntr-un tîrziu, furiosi, strîng toate sculele si adunã pestele prins. Atunci constatã cã trei, patru oameni „în toatã firea“ au prins în jur de un kilogram de caras mãrunt. Iar taxa a fost de 120-160 de RON. Fãcînd haz de necaz, socotesc cã de banii acestia ar fi cumpãrat o cantitate destul de însemnatã de peste. Deh, plãcerea costã! Un gust amar însã tot rãmîne, atunci cînd se gîndesc la capacitatea unor proprietari de luciu de apã, care pentru sumele încasate nu oferã absolut nici un serviciu, în cazul în care pescarul nu a prins nimic. Dacã stãm si judecãm mai bine, este un mod de a însela niste oameni. De aceea, pescarii sustin cã cel mai scump peste este... carasul, uneori chiar mai scump decît somonul.
|
Autentificare
