 O viaþã dedicatã modelãrii aurului
• Petre Munteanu „modeleazã“ aurul de 46 de ani • în anii '60, prelucra pînã la douã kilograme de aur anual • pe meºterul bijutier îl cautã ºi acum evreii plecaþi în strãinãtate, care-i sînt clienþi de aproape jumãtate de secol • „podoabele din magazine sînt proaste, fãcute la maºinã, nu sînt pentru oamenii cu gusturi alese“, susþine bijutierul • A fãcut mii de podoabe care au fost ºi încã mai sînt purtate de doamne ºi domniºoare, fie ele femei simple, ori personalitãþi, a fãcut bijuterii ºi pentru bãrbaþi, a realizat inele de logodnã, ori verighete, a rãspuns celor mai dificile cerinþe din partea clienþilor, a mînuit pietre preþioase, a montat diamante, iar acum a ajuns sã facã mici reparaþii, ori sã lipeascã bijuteriile pe care le cumpãrã lumea din comerþ. „Meseria de bijutier este pe care de dispariþie. Ce facem noi acum nu se mai cheamã cã facem bijuterii, ci lipituri la bijuteriile de la turci ºi de unde or mai fi aduse. Bunul gust ºi lucrul fãcut manual nu mai conteazã în vremurile noastre. S-au dus timpurile în care munceam sãptãmîni la rînd ca sã fac o bijuterie pe care un bãrbat sã i-o dea iubitei lui. Acum, bãrbatul îi cumpãrã femeii inelul din magazin ºi logodna, ori cãsãtoria sînt rezolvate“, a spus Petricã Munteanu, cel mai bãtrîn bijutier din Neamþ ºi, probabil, din þarã.
Petre Munteanu este bijutierul pietrenilor de 37 de ani ºi le-a fost model tuturor breslaºilor din Piatra Neamþ ºi Iaºi. Acum, trãieºte dintr-o pensie modestã ºi din ce cîºtigã de pe urma lipiturilor de podoabe din aur ºi argint. De lucrat, nu mai lucreazã lumea la el, pentru cã vitrinele magazinelor sînt pline de bijuterii, care mai de care mai arãtoase. Aºa cã nu i-a mai rãmas decît sã facã mici reparaþii, iar cîºtigul este pe mãsurã.
L-am gãsit pe nea Petricã în cãmãruþa sa, cu destinaþie de atelier, situatã în centrul oraºului, într-o dimineaþã rece de martie. Era aproape ora zece ºi nimeni nu-i trecuse pragul. „Sînt zile în care nu intrã nici un client aici. Oamenii nu-ºi mai fac bijuterii la meseriaº, merg la magazin ºi le cumpãrã gata fãcute. Noi n-am mai rãmas decît cu mici lucrãri, lipim, reparãm, rar mai facem ceva de la zero“, a spus Petre Munteanu.
Un meºteºug al sufletului
Petre Munteanu are 75 de ani ºi de 37 de ani locuieºte în municipiul Piatra Neamþ. De modelat în aur s-a apucat de prin 1960, fãrã a avea vreo ºcoalã în domeniu. Conform actelor de studii, nea Petricã este ajutor de înaltã precizie ºi a lucrat în Uzina de Tramvaie, în Iaºi. Apoi, a activat în cinematografie, dar ºi ca mecanic tipograf. Din anul 1960, s-a angajat ca bijutier în cadrul Cooperaþiei Iaºi, iar dupã ºapte ani s-a mutat în Piatra Neamþ. κi aminteºte cu emoþie de cum l-a prins farmecul de a modela aurul. ªi de primele bijuterii pe care le-a meºteºugit, ºi de inelul la care a muncit multã vreme pentru a i-l dãrui celei dragi, care avea sã-i devinã soþie. „N-am avut timp de iubite, aºa cã nu pot spune cã multe bijuterii fãcute de mine au ajuns pe degetele celor ce mi-au fost dragi. I-am fãcut soþiei multe bijuterii ºi acum îi fac fiicei mele, care poartã doar podoabe lucrate manual, de mine. ÃŽmi amintesc cã aveam 18 sau 19 ani, lucram ca ucenic la Uzina de Tramvaie din Iaºi ºi am mers la un film în care apãrea un bijutier. Acesta realiza podoabe pentru contese, pe bazã de comandã de la cavaleri. El se îndrãgostea de fiecare bijuterie creatã ºi, cînd venea cavalerul sã o ridice, îi lua banii ºi apoi îl urmãrea pe traseu. κi punea o mascã pe faþã, îl ataca ºi îi fura bijuteria. Apoi, o ascundea pe fundul mãrii ºi o admira acolo, în adîncuri. Aºa am început eu sã fiu atras de aceastã meserie. Am vãzut prea puþin, la niºte evrei, cum se lucreazã în aur ºi argint. M-am autoperfecþionat ºi am pus suflet în tot ce am realizat. Nu este uºor sã lucrezi ca bijutier ºi dacã nu aº fi fost pasionat, dacã nu mi-ar fi plãcut frumosul, nu aº fi rezistat în acest domeniu. Nu ºtiu sã mai existe în þarã un bijutier în vîrstã de 75 de ani care sã lucreze zi de zi“, a povestit Petre Munteanu.
„Evreii aveau foarte mult aur ºi nu lucrau inele sub zece grame“
ÃŽntre anii '60 ºi '68, nea Petricã prelucra anual circa douã kilograme de aur. Apoi, dupã plecarea evreilor din þarã, media a scãzut la circa 600-700 de grame anual. „Ce vremuri... ÃŽmi amintesc cã evreii aveau foarte mult aur ºi nu lucrau inele sub zece grame. ªi verighetele lor erau peste zece grame bucata. Aºa erau gusturile lor: inele mari, arãtoase, filigranate, cu pietre preþioase. Am montat pentru ei diamante, rubine, safire, aveau ºi au ºi acum moºteniri extrem de valoroase. Cînd lucram la cooperaþie, mie îmi revenea cam 10-12% din valoarea muncii, restul mergea la stat. Cu toate cã aveam tot timpul mult de lucru, n-am cîºtigat niciodatã foarte bine. Mã gîndesc cã, dacã venea revoluþia cu mãcar zece ani mai devreme, acum trãiam pe alt picior. Aº fi fost mai tînãr ºi aº fi avut alte ºanse ºi perspective ca sã-mi fac traiul mai uºor. Aºa, mã chinui sã scot un ban ca sã îndulcesc traiul meu ºi al soþiei. Dupã 47 de ani de muncã, am o pensie de 4,6 milioane de lei pe lunã. Soþia a luat, cu o zi în urmã, pensia de trei milioane ºi jumãtate ºi am dus banii direct la asociaþie, ca sã plãtim întreþinerea pe o lunã. Din ce fac eu aici nu iese mare lucru. Ar trebui sã cîºtig 700.000 - 800.000 de lei pe zi ca sã plãtesc cheltuielile lunare pe acest spaþiu ºi sã îmi rãmînã ºi mie ceva. Dar, cum sînt zile în care nu încasez nimic, profitul este vai de el“. ªi, ca ºi cum l-ar fi auzit, în timp ce se plîngea de cheltuielile mari pentru spaþiul pe care îl ocupã, a ºi apãrut proprietarul încãperii care i-a amintit cã are de plãtit datoriile la încãlzire, cã trebuie sã achite chiria, curentul electric... „Pentru aceºti ºapte elemenþi din atelier, cãldura a venit într-o lunã cît anul trecut pe patru-cinci. Trebuie sã dau trei milioane de lei, jumãtatea mea la chirie, plus utilitãþile, ºi aºa se duc banii. Dar, sãnãtos sã fiu...“ ºi discuþia a fost întreruptã de apariþia unei cliente de la Vaduri, o tînãrã cu mîinile muncite ºi papucii scofîlciþi. A întrebat timid cît costã sã-i lipeascã o verighetã ruptã în douã locuri. Nea Petricã s-a uitat la ea ºi a coborît preþul, de la 70.000 la 50.000 de lei pe lipiturã. Femeia a scos dintr-o batistã boþitã bucãþile de aur ºi i le-a întins meºterului. Apoi, l-a întrebat dacã nu i-o lipeºte ºi pe a soþului ei, ruptã într-un loc. „Daþi-mi sã vãd ce aveþi. Of, asta-i marfa fãcutã la maºinã. Uitaþi-vã cît sînt de subþiri ºi de prost realizate. Se îndoaie la cea mai micã presiune ºi se rup foarte uºor. Acu', dacã am zis cã-i 50.000 de lei lipitura, rãmîne acelaºi preþ ºi la verigheta soþului. Veniþi peste o orã“, i-a spus femeii. Aceasta n-a apucat bine sã iasã pe uºã ºi bãtrînul meºter s-a apucat de treabã. Le-a examinat la lupã, le-a uns cu soluþiile pe care le avea pregãtite, le-a încãlzit la flacãrã, le-a lipit, le-a trecut prin alte lichide, iar, la final, le-a polizat pentru a nu rãmîne cu marginile zdrenþuite. ÃŽn timp ce încerca sã repare inelul bãrbãtesc, acesta a mai cedat într-un loc ºi a trebuit sã munceascã de douã ori. Dar, nu s-a plîns prea mult cã avea sã încaseze bani pe o singurã lipiturã, în loc de douã. „De cîte ori am lucrat pe gratis... Mai las din preþ, mai fac reduceri, încerc sã fie toatã lumea mulþumitã. Cred cã, pentru cã am avut grijã sã-mi mulþumesc clienþii, ºi în ziua de astãzi mã cautã evrei plecaþi din þarã în '68. Tot timpul vin la mine, la atelier, cînd ajung în vacanþã, în Piatra Neamþ. Astã-varã, a venit un evreu care a vrut sã-i realizez un pandantiv, greu de peste 22 de grame, din aur. A vrut o panterã în relief ºi, pentru cã voiam sã iasã ireproºabil, am cumpãrat o carte cu animale ºi am cãutat ca pantera sã fie astfel poziþionatã încît sã o pot realiza cît mai bine. ÃŽmi amintesc cã ºi-a pus acel pandantiv la un lanþ care avea peste 50 de grame. Fiecãrei bijuterii, înainte de a o realiza, i-am fãcut o schemã. De obicei, cînd fac ceva, este creaþia mea integralã, dar asta nu înseamnã cã nu am lucrat ºi dupã comanda clientului“.
Creuzetul, penseta, focul ºi dãlþile, cei mai buni prieteni
Lovitura cea mai grea datã bijutierilor a venit dupã decembrie '89, cînd oamenii au avut posibilitatea sã îºi cumpere direct din magazine orice podoabã ºi-au dorit, sau au adus aur de peste hotare. „Foarte rar mai lucrãm aurul. Acum, am rãmas doar cu reparaþiile. Toatã viaþa mea am lucrat numai manual ºi, uneori, ca sã fac o bijuterie de la un capãt la altul, lucram ºi sãptãmîni la rînd“. Apoi, ºi-a scos ochelarii, descoperindu-ºi ochii obosiþi. Atunci am aflat cã ochelarii meºterului bijutier erau, de fapt, lupele cu dioptrii foarte mari, cu ajutorul cãrora ºi-a fãcut meseria de-o viaþã. „Credeþi cã sînt ochelari, pentru cã aºa par, dar sînt lupe. Pentru cã sînt foarte puternice, nu le pot folosi mai mult de ºase ore pe zi. Pe lîngã acestea, mai folosesc ºi ochelarii cu dioptrii plus 3,5 ºi este foarte obositor. Regret nespus de mult cã nimeni din familia mea nu mi-a moºtenit pasiunea. Odatã cu mine, va dispãrea bijuteritul din familie. Prieteni, de-a lungul acestei cariere, mi-au fost creuzetul, penseta, focul ºi dãlþile speciale pentru gravuri. Fãrã aceste scule, nu aº fi reuºit sã fac nimic. Sînt mîndru cã am realizat cu mare migalã mii ºi mii de podoabe care au înfrumuseþat mîinile ºi gîturile femeilor. Pe lîngã bijuterii, realizez ºi gravuri pe diferite obiecte, pe cupe, potiruri. Oricare ar fi timpurile ºi moda, rãmîn la ideea mea cã podoabele din magazine sînt proaste, sînt fãcute la maºinã, nu-s pentru oamenii cu gusturi alese. Lucrurile cu bun gust sînt cele fãcute manual, iar nu cele fãcute pe bandã rulantã, la maºinã“.
De-a lungul carierei sale, nea Petricã a avut ocazia sã monteze un briliant de trei karate, piatrã pe care o considerã ca fiind cea mai preþioasã dintre toate pe care le-a folosit, în cei 46 de ani.
Am plecat din atelierul lui nea Petricã, lãsîndu-l cu cîþiva clienþi care voiau sã lipeascã un lanþ de aur ºi douã brãþãri de argint. Adicã, poate mai încasa vreo 150.000 de lei. Dar, femeia care voia sã-ºi lipeascã lanþul nu era de acord sã dea cei 70.000 de lei solicitaþi. Se apropia ora închiderii, iar meºterul bijutier mai încheia o zi de muncã în care cîºtigase pînã în 250.000-300.000 de lei, bani din care trebuia sã pe chirie, utilitãþi ºi cota la stat.
|
Autentificare
